„Nu ai suflet, Irina!” – Povestea unei moșteniri care a destrămat o familie
— Irina, să știi că nu o să fie ușor. Mama și Vlad vin să vorbească despre casă. Pregătește-te, mi-a spus Ana, prietena mea cea mai bună, cu voce joasă la telefon. Am simțit cum mi se strânge stomacul. De două zile nu dormisem bine, iar azi urma să se decidă totul: cine rămâne cu casa copilăriei noastre, cine primește banii din contul tatei și, mai ales, cine rămâne cu vina.
Când au intrat pe ușă, mama avea ochii roșii și Vlad nici nu m-a privit. S-au așezat la masa din sufragerie, aceeași la care mâncam împreună când eram copii. Am simțit un nod în gât.
— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu e drept ce ai făcut, a început Vlad, cu vocea tăioasă.
— Ce am făcut? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.
— Ai luat casa fără să ne întrebi. Tata ți-a lăsat-o ție, dar tu știai că eu nu am unde să stau. Și banii? I-ai dat pe toți pe renovări, fără să mă consulți!
Mama a oftat adânc. — Vlad are dreptate. Nu te-ai gândit la el deloc. Ești sora mai mare, trebuia să ai grijă de el.
Mi-au dat lacrimile. — Dar voi știți că eu am vrut să-i dau partea lui! Am semnat actele la notar, i-am cedat tot ce era în conturi. Casa mi-a rămas mie pentru că tata așa a vrut… Eu nici măcar nu am cerut-o!
Vlad s-a ridicat brusc. — Nu ai suflet! Ai profitat de tata când era bolnav. Știi bine că nu mai judeca limpede.
M-am uitat la mama, sperând să mă apere. Dar ea doar a dat din cap tristă.
— Irina, tu mereu ai fost preferata lui tata. Eu am muncit toată viața pentru voi și uite cum ne-ai răsplătit.
Am simțit cum se prăbușește tot ce credeam că știu despre familia mea. Tata fusese bolnav de cancer în ultimul an și eu am stat lângă el zi și noapte. Vlad era plecat în Germania, lucra la construcții și trimitea bani acasă rar. Mama era copleșită de griji și supărări.
Când tata a murit, notarul ne-a citit testamentul: casa rămânea mie, iar banii din conturi lui Vlad. Am acceptat fără să comentez. Dar Vlad nu s-a întors la înmormântare și nici nu a răspuns la telefon luni întregi.
Acum, după doi ani, venea să-mi reproșeze totul.
— Vlad, nu am vrut să te rănesc! Dar tu nici măcar nu ai venit la tata când era pe moarte! am izbucnit.
El a izbucnit: — Nu aveam bani de drum! Și oricum… tu ai avut grijă de el ca să-ți lase casa!
Mama a început să plângă încet. — Nu vreau să vă certați… Tata voia doar să fiți uniți.
Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. — Dacă vrei casa, ți-o dau! Nu vreau nimic din ce aduce atâta ură între noi!
Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi: — Nu vreau casa ta! Vreau doar să recunoști că ai greșit!
Am rămas tăcuți minute în șir. În mintea mea se derulau toate serile când stăteam cu tata pe terasă, când îmi spunea povești din tinerețe sau când îmi cerea iertare pentru certurile cu mama. Îmi aminteam cum Vlad plecase de acasă la 19 ani după o ceartă urâtă cu tata și nu se mai întorsese decât rar.
— Poate că am greșit că nu v-am întrebat pe voi ce vreți… Dar eu am făcut tot ce am putut pentru tata. Și pentru voi! am spus încet.
Mama s-a ridicat și m-a îmbrățișat brusc. — Iartă-mă, Irina… Poate că nici eu nu am fost dreaptă cu tine.
Vlad a ieșit afară fără să spună nimic. L-am văzut pe geam cum stătea pe bancă în curte și fuma nervos.
După ce mama a plecat, m-am dus la el.
— Vlad, hai să vorbim ca frații… Nu vreau să ne urâm pentru niște ziduri și niște bani care oricum nu ne aduc fericirea înapoi.
El s-a uitat la mine lung: — Știi ce doare cel mai tare? Că nu mai avem familie… Tata s-a dus, mama e tot timpul tristă, iar noi ne certăm ca niște străini.
Am plâns amândoi pe banca aia veche din curte până s-a lăsat seara.
Au trecut luni de atunci. Vlad s-a mutat înapoi în România și vine des pe la mine. Mama încă încearcă să ne împace mereu. Casa copilăriei noastre e plină de amintiri frumoase și dureroase deopotrivă.
Uneori mă întreb: oare chiar merită o casă atâta suferință? De ce ajung banii și moștenirile să ne dezbine tocmai atunci când ar trebui să ne apropie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?