Ultimatumul mamei: Casa din strada Vișinului

— Nu mai pot, nu mai pot să fiu doar o umbră în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Pe masă, între noi, aburii ceaiului se ridicau leneși, dar atmosfera era tăioasă ca o lamă.

Copiii mei — Radu, cel mare, mereu ocupat cu firma lui de transporturi; Irina, profesoară la liceu, dar tot timpul pe fugă; și Paul, mezinul, care încă mai stătea cu mine la 28 de ani — m-au privit ca și cum aș fi spus ceva de neconceput.

— Mama, ce-i cu tine? a întrebat Irina, încercând să pară calmă, dar ochii îi trădau iritarea.

— Ce să fie? Nu mai pot să trag singură de toate. Facturi, curățenie, cumpărături… Voi veniți, plecați, mâncați și nu întrebați niciodată dacă am nevoie de ceva. M-am săturat! Ori începeți să mă ajutați cu adevărat, ori vând casa și mă mut la un cămin de bătrâni. Am găsit deja unul bun în oraș.

A urmat o liniște apăsătoare. Radu s-a ridicat brusc:

— Nu poți face asta! Casa asta e a noastră! Aici am crescut!

— Atunci comportați-vă ca și cum ar conta pentru voi! am răspuns eu, simțind cum mi se strânge inima.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camerele goale, am atins peretele pe care încă se vedeau urmele creionului de când îi măsuram pe copii în fiecare an. Am plâns încet, ca să nu mă audă Paul. Mă simțeam vinovată că îi pun la zid, dar și trădată — după atâția ani în care am pus totul pentru ei.

A doua zi dimineață, Paul a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… chiar vrei să vinzi casa?

— Nu vreau, dar nu mai pot singură. Am nevoie de voi. Nu doar să veniți la masă duminica și să plecați cu borcane de zacuscă.

A oftat și a dat din cap. În ziua aceea a spălat vasele fără să-i spun nimic. Seara a venit Irina cu două sacoșe de cumpărături.

— Am luat niște fructe și carne pentru tine. Și niște pastile pentru tensiune.

Am zâmbit amar. Era un început, dar nu era destul. Radu însă nu dădea niciun semn. Trei zile n-a răspuns la telefon. Apoi a apărut pe neașteptate.

— Uite, mamă… știu că n-am fost prea prezent. Dar nu poți să ne ameninți așa. Casa asta e tot ce avem!

— Și eu ce sunt? am întrebat printre lacrimi. Un administrator?

Radu s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Nu… ești mama noastră. Dar nu știm cum să facem altfel.

Am stat toți trei la masă până târziu în noapte. Am vorbit despre tata — cum ne-a lăsat când eram mici și cum am ținut eu casa asta pe linia de plutire cu două salarii de croitoreasă. Despre cum fiecare dintre ei a plecat pe drumul lui fără să se uite înapoi prea des.

Irina a izbucnit:

— Știi cât de greu mi-e la școală? Copiii sunt obraznici, părinții mă ceartă că nu le dau note mari… Vin acasă și vreau doar liniște!

Paul a murmurat:

— Eu nici nu știu ce vreau să fac cu viața mea…

Radu s-a ridicat:

— Poate că ar trebui să ne întâlnim mai des. Să facem ceva împreună aici, nu doar să venim la masă și să plecăm.

Așa a început schimbarea. În fiecare sâmbătă făceam curățenie împreună — Radu tunde iarba din curte, Paul spală geamurile, Irina gătește cu mine. La început era stângaci și forțat, dar apoi au început să râdă din nou ca atunci când erau mici.

Într-o duminică au venit cu o surpriză: au adus poze vechi și au făcut un colaj pe peretele din hol. Am plâns iar — dar de data asta de fericire.

Totuși, nu totul era roz. Într-o seară l-am auzit pe Paul vorbind la telefon:

— Nu pot să plec încă… Mama are nevoie de mine… Da, știu că trebuie să-mi caut serviciu serios…

Mi-am dat seama că îi țin pe loc cu problemele mele. Într-o zi i-am chemat pe toți trei și le-am spus:

— Nu vreau să vă sacrific viețile pentru mine. Vreau doar să știu că vă pasă.

Radu m-a îmbrățișat strâns:

— Ne pasă, mamă. Poate n-am știut cum să arătăm asta până acum.

Irina mi-a adus o floare în ghiveci:

— Să-ți amintească mereu că ai rădăcini aici.

Paul m-a privit cu ochii umezi:

— O să-mi caut serviciu și o să vin la tine în fiecare weekend.

Casa n-am mai vândut-o. Am început să primesc vizite neașteptate: Irina venea cu copiii ei mici și umplea curtea de râsete; Radu aducea prieteni la grătare; Paul își găsise un job part-time și venea mereu cu povești noi.

Uneori mă întreb dacă nu cumva trebuia să fiu mai fermă mai devreme sau dacă i-am protejat prea mult. Dar poate fiecare familie are nevoie de un cutremur ca să-și amintească ce contează cu adevărat.

Oare câte mame din România se simt invizibile în propria lor casă? Și câți copii își dau seama prea târziu cât valorează dragostea unei mame?