În genunchi lângă patul Ilincăi: Cum am găsit puterea să nu mă prăbușesc

— Nu mă lăsa, Ilinca! Nu acum, nu așa…
Vocea mea răsună stins în salonul rece, luminat doar de neoanele palide. E trecut de miezul nopții, iar afară ninge ca-n basmele copilăriei mele din Botoșani. Dar aici, în spitalul din Iași, nu există magie. Doar miros de dezinfectant și pași grăbiți pe coridoare.

Ilinca e întinsă pe pat, cu fața albă ca varul. Medicii tocmai au ieșit din salon, iar eu am rămas cu mâna ei mică și rece în palmele mele. Încerc să-mi stăpânesc lacrimile, dar simt că mă prăbușesc.

— Vlad, trebuie să fii tare pentru copii, îmi șoptește mama la telefon. Dar vocea ei sună departe, ca și cum ar vorbi din altă lume.

Nu știu cum am ajuns aici. Acum două ore râdeam cu Ilinca la masă, copiii — Daria și Radu — se certau pe telecomandă. Apoi, dintr-odată, Ilinca s-a prăbușit pe podea, ținându-se de burtă. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. În ambulanță, Daria plângea în hohote, iar Radu încerca să o liniștească.

La spital, totul s-a derulat ca într-un vis urât: medici grăbiți, întrebări fără răspunsuri, analize peste analize. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: apendicită acută perforată, risc de septicemie. Trebuia operată de urgență.

— Domnule Popescu, trebuie să semnați aici!

Am semnat fără să citesc. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia țineam pixul. Apoi am rămas singur pe holul alb, cu sufletul golit de orice speranță.

M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog. Nu sunt omul bisericii — am intrat rar în vreo catedrală, doar la nunți și botezuri. Dar atunci, în noaptea aceea lungă și grea, am simțit că nu mai am alt sprijin decât Dumnezeu.

— Doamne, nu-mi lua soția! Nu-mi lăsa copiii fără mamă! Dacă există dreptate pe lumea asta, salveaz-o!

Nu știu cât timp am stat așa, cu ochii închiși și palmele strânse. La un moment dat, a venit tata lângă mine. El e genul care nu arată niciodată ce simte.

— Vlad, trebuie să fii tare! Dar dacă… dacă se întâmplă ceva…

Vocea i s-a frânt. Pentru prima dată l-am văzut plângând.

A trecut o oră. Apoi două. Fiecare minut era o eternitate. M-am gândit la toate certurile noastre mărunte: cine duce gunoiul, cine uitase să cumpere lapte, cine a ridicat tonul la copii. Mi-am dat seama cât de neînsemnate erau toate.

Pe la trei dimineața a ieșit chirurgul.

— Operația a reușit. Va fi bine, dar următoarele 24 de ore sunt critice.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am căzut în genunchi și am plâns ca un copil.

În zilele următoare am stat lângă patul Ilincăi cât mi-au permis asistentele. Copiii au venit cu desene și flori din hârtie colorată. Daria m-a întrebat:

— Tati, dacă mami nu se mai trezește?

Nu am avut răspuns. Am strâns-o în brațe și am continuat să mă rog.

A fost greu. Sora Ilincăi, Alina, a venit din București și m-a acuzat că nu am dus-o mai devreme la spital.

— Dacă ai fi fost mai atent! Mereu ești cu serviciul tău!

M-am simțit vinovat. Poate chiar era vina mea că nu am observat semnele mai devreme.

Într-o seară, când Ilinca încă era sedată, am găsit-o pe mama plângând în bucătăria noastră:

— Vlad, nu pot să-mi pierd nora… E ca fata mea…

Atunci am realizat cât de mult depindem unii de alții și cât de fragil e totul.

După o săptămână, Ilinca s-a trezit. Era slabă și abia putea vorbi.

— Vlad… ai avut grijă de copii?

Am zâmbit printre lacrimi:

— Am făcut tot ce-am putut… Dar fără tine nu sunt nimic.

Au urmat luni grele de recuperare. Am învățat să gătesc ciorbă de perișoare după rețeta ei scrisă pe un bilețel mototolit. Am dus copiii la școală și la dansuri populare. Am învățat să fiu tată și mamă în același timp.

Rugăciunea a rămas cu mine. Nu știu dacă Dumnezeu mi-a ascultat ruga sau dacă pur și simplu medicina românească a făcut o minune. Dar știu că atunci când totul părea pierdut, credința m-a ținut pe linia de plutire.

Acum Ilinca e acasă. Încercăm să ne bucurăm de fiecare zi împreună.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trebuie să ajungem la marginea prăpastiei ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat? Și voi? Ce v-a ținut pe voi în picioare când viața v-a pus la încercare?