Fratele meu vrea să vândă casa părinților pentru nunta lui – și familia noastră se destramă

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei unde încă mirosea a cafea și a vechi. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile în poală, privindu-ne pe amândoi ca și cum ar fi vrut să dispară. Tata se uita la televizor, dar ochii lui nu urmăreau nimic.

Radu, fratele meu mai mic cu trei ani, tocmai spusese că vrea să vândă casa părinților ca să-și facă nunta „cum trebuie”. Nu avea bani pentru local, iar viitoarea lui soție, Alina, visa la o petrecere mare, cu lăutari și sarmale aburinde. Eu, Ioana, eram prinsă la mijloc între dorințele lui și liniștea părinților noștri.

— Ioana, nu înțelegi! E singura șansă să fac ceva frumos pentru mine. Mereu am fost cel care a primit resturile… Tu ai avut parte de tot ce-i mai bun! a izbucnit Radu, cu vocea ridicată.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Eu? Eu am avut parte de tot ce-i mai bun? Eu, care am renunțat la facultatea din București ca să rămân acasă și să am grijă de mama când s-a îmbolnăvit? Eu, care am lucrat la supermarket ca să plătesc facturile când tata a rămas fără serviciu?

— Radu, casa asta e tot ce avem! Părinții noștri au muncit o viață întreagă pentru ea. Cum poți să ceri așa ceva?

Mama a început să plângă încet, cu capul plecat. Tata a oftat adânc și a închis televizorul. S-a ridicat greu și s-a uitat la noi ca un judecător obosit.

— Ajunge! Nu vreau ceartă în casa mea. Radu, tu știi cât ne-a costat fiecare cărămidă? Am dormit pe saltele vechi ani de zile ca să putem ridica pereții ăștia. Și-acum vrei să-i dai pe nimic?

Radu s-a înroșit la față.

— Tata, nu vreau să vă iau casa! Doar o parte… Să-mi dați mie partea mea din moștenire acum. Altfel… altfel nu pot să mă însor.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba doar despre bani sau despre o casă. Era vorba despre rădăcini, despre amintiri, despre serile în care stăteam toți patru la masă și râdeam fără griji. Era vorba despre sacrificiile pe care le făcuserăm cu toții.

— Radu, dacă vinzi partea ta, unde o să mai venim de Crăciun? Unde o să-ți aduci copiii? Ai uitat cum ne jucam în curte vara?

El a dat din umeri.

— Nu mai contează. Acum am nevoie de bani. Alina nu vrea o nuntă mică. Dacă nu facem cum vrea ea… poate nici nu ne mai căsătorim.

Mama a început să tremure. Tata s-a dus la geam și a privit afară, spre cireșul bătrân din curte.

— Ioana are dreptate, băiete. Casa asta nu se vinde. Dacă vrei bani, muncește! Și eu am muncit pentru fiecare leu.

Radu s-a ridicat brusc și a trântit ușa după el. Am rămas cu toții într-o liniște apăsătoare. Mama plângea în continuare. M-am dus lângă ea și am luat-o în brațe.

— O să fie bine, mamă… O să găsim o soluție.

Dar nu știam ce soluție ar putea exista. În zilele următoare, Radu n-a mai venit pe acasă. Am aflat de la Alina că s-au certat rău; ea îl presa să facă rost de bani cu orice preț. Într-o seară, m-a sunat:

— Ioana… iartă-mă că am țipat la tine. Dar nu știu ce să fac. M-am simțit mereu mai puțin important decât tine…

Am simțit un nod în gât.

— Radu, nu e adevărat! Poate n-am știut să-ți arăt cât țin la tine… Dar nu poți distruge totul pentru o zi de nuntă.

A tăcut mult timp.

— Dacă nu mă ajutați… poate plec din țară. Am găsit ceva de muncă în Germania.

M-am gândit la mama și tata, la cât ar suferi dacă ar pleca singur printre străini. Dar nici nu puteam accepta să pierdem casa copilăriei noastre.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinți, la cât de greu le-ar fi fără noi aproape. M-am gândit și la Radu – la cât de singur trebuie să se simtă dacă e dispus să renunțe la tot pentru o iluzie.

A doua zi am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă… dacă i-am da lui Radu niște bani din economiile noastre? Nu mult… doar cât să-și facă o nuntă mai modestă?

Mama m-a privit trist:

— Ioana, noi nu avem economii. Tot ce avem e casa asta și pensia noastră mică…

Tata a venit lângă noi:

— Dacă vrea nuntă mare, să muncească! Eu nu-mi dau casa pentru o petrecere.

Am simțit că mă sufoc între loialitatea față de fratele meu și datoria față de părinți. În zilele următoare am încercat să-l conving pe Radu că dragostea nu se măsoară în bani sau în fastul unei nunți. Dar el era tot mai distant.

Într-o dimineață l-am găsit pe tata plângând în curte, lângă cireșul bătrân.

— Ioana… mi-e teamă că după ce n-om mai fi noi, voi n-o să vă mai vorbiți niciodată…

Am simțit cum mi se rupe inima. Familia noastră se destrăma sub greutatea unor decizii imposibile.

Până la urmă, Radu a plecat din țară. Nunta s-a amânat pe termen nelimitat. Casa a rămas goală și tristă, iar părinții mei au îmbătrânit parcă peste noapte.

M-am întrebat mereu: oare puteam face altfel? Oare dragostea dintre frați e mai slabă decât dorința de a avea „ceva al tău”? Ce preț are liniștea unei familii?

Poate că fiecare familie are un moment când trebuie să aleagă între trecut și viitor… Dar oare merită sacrificiul?