Ceea ce e al meu, să rămână al meu: Povestea unei moșteniri, a familiei și a trădării

— Nu se poate, Ilinca! Nu poți să-mi faci asta! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria rece, printre farfuriile vechi și mirosul de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. În fața mea, fratele meu, cu obrajii roșii de furie, ținea în mână actul de succesiune ca pe o armă.

— Nu eu am decis, Radu. Tata a lăsat totul clar în testament. Casa rămâne la mine, terenul la tine. Așa a vrut el… — am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar fiecare cuvânt era o rană nouă.

— Minți! Tu l-ai convins! Mereu ai știut să-i intri pe sub piele. Eu am muncit pământul ăsta, eu am stat lângă el când era bolnav! — Radu s-a ridicat brusc, scaunul s-a răsturnat cu zgomot pe podeaua de lemn.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Casa asta nu era doar niște cărămizi și acoperiș. Era leagănul copilăriei mele, locul unde mama ne citea povești la lumina lămpii și unde tata ne învăța să iubim pământul. Acum, totul se reducea la hârtii și acuzații.

— Radu, nu vreau să ne certăm. Putem găsi o soluție… — am încercat să-l îmblânzesc, dar el deja ieșise pe ușă trântind-o cu putere.

În acea seară, am rămas singură în casa care părea mai rece ca niciodată. Am privit poza veche de pe perete: eu și Radu, copii, cu zâmbete largi și obraji murdari de noroi. Unde dispăruse totul? Cum ajunseserăm aici?

A doua zi, la poartă au apărut unchiul Gheorghe și mătușa Viorica. Nu veniseră cu mâna goală: aduseseră cu ei zvonurile satului și o foaie de hârtie pe care scria „Cerere de partaj”.

— Ilinca, nu vrem să-ți facem rău, dar și noi avem dreptul nostru. Tata vostru ne-a promis că ne lasă o bucată de grădină… — vocea mătușii era dulceagă, dar ochii îi sclipeau a lăcomie.

— Nu e adevărat! Tata nu ar fi făcut asta niciodată! — am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima.

Unchiul Gheorghe a ridicat din umeri:

— Avem martori. Și dacă nu vrei să rezolvi frumos, mergem la tribunal.

În zilele următoare, satul a început să vorbească. Vecinii mă priveau cu suspiciune, iar prietenele mamei mă ocoleau pe uliță. Parcă toți așteptau să văd cum mă prăbușesc.

Singura care mi-a rămas aproape a fost bunica Ana. Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o în grădină, smulgând buruieni cu mâinile goale.

— Draga mea, nu lăsa casa asta să te distrugă. Oamenii se schimbă când e vorba de avere. Dar tu să nu-ți pierzi sufletul… — mi-a spus ea, mângâindu-mă pe obraz.

— Dar dacă pierd tot? Dacă rămân singură? — am șoptit printre lacrimi.

Bunica a zâmbit trist:

— Atunci vei ști cine ți-a fost cu adevărat aproape.

Procesul a început într-o sală mică de judecată din oraș. Radu stătea la câțiva metri de mine, evitându-mi privirea. Unchiul Gheorghe și mătușa Viorica șușoteau între ei, aruncându-mi priviri tăioase.

Avocatul meu, domnul Popescu, încerca să mă liniștească:

— Ilinca, ai toate actele în regulă. Dar să te pregătești: vor încerca să te murdărească.

Și au făcut-o. În fața judecătorului, Radu a spus că l-am manipulat pe tata când era bolnav. Mătușa Viorica a adus martori care au jurat că tata promisese grădina familiei lor. Am simțit cum fiecare minciună mă lovește ca un pumn în stomac.

Într-o pauză de proces, l-am prins pe Radu pe hol:

— De ce faci asta? Suntem frați…

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Poate că nu mai suntem.

Am ieșit afară și am plâns în ploaie. M-am întrebat dacă merită să lupt pentru o casă care părea să-mi fure tot ce aveam mai drag: familia.

Lunile au trecut greu. Am început să visez noaptea că mă plimb prin camerele goale ale casei părintești și aud vocile părinților mei certându-se undeva departe. M-am simțit vinovată că nu pot împărți totul fără ceartă, dar și furioasă că trebuie să cedez celor care nu au iubit niciodată acest loc ca mine.

Când a venit sentința, am câștigat casa. Dar victoria avea gust amar. Radu nu mi-a mai vorbit niciodată. Unchiul Gheorghe și mătușa Viorica au plecat din sat, lăsând în urmă doar vorbe rele și suspiciuni.

Am rămas singură în casa copilăriei mele. În fiecare colț simt lipsa celor dragi și greutatea deciziilor mele. Uneori mă întreb dacă nu era mai bine să renunț la tot și să plec undeva departe.

Dar într-o seară, stând pe prispa casei cu bunica Ana lângă mine, am înțeles ceva:

— Ilinca, casa asta e plină de durere acum. Dar tu poți s-o umpli din nou cu dragoste. Nu banii sau hârtiile fac o familie — ci iertarea.

M-am uitat la stelele deasupra acoperișului vechi și m-am întrebat: oare cât valorează rădăcinile noastre dacă pentru ele pierdem tot ce iubim? Merită să lupți pentru ceea ce e al tău dacă rămâi singur la final?