Umbre peste casa noastră

— Nu mai avem nimic, Ilinca! Ai înțeles? Nimic! — vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, luminată slab de becul galben. Mama stătea cu mâinile strânse în poală, iar eu, la cei șaisprezece ani ai mei, simțeam cum lumea se prăbușește peste mine.

Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. În acea seară am aflat că tata pierduse casa la jocuri de noroc. Nu era prima dată când îl vedeam beat și nervos, dar niciodată nu-l văzusem atât de sfâșiat. Mama plângea în tăcere, iar eu nu știam dacă să-l urăsc sau să-l îmbrățișez.

— Cum ai putut să faci asta? — am izbucnit, cu vocea tremurândă. — Era tot ce aveam!

Tata s-a uitat la mine cu ochii roșii, obosiți. — N-am vrut… Ilinca, n-am vrut… Dar nu mai pot! Nu mă mai pot opri!

A urmat o tăcere grea. Mama s-a ridicat încet și a ieșit din cameră, lăsându-ne singuri. Am simțit atunci că între mine și tata s-a ridicat un zid pe care nu-l voi putea dărâma niciodată.

În zilele ce au urmat, am împachetat tot ce aveam într-un Fiat vechi și am plecat la bunica din satul vecin. Casa noastră, cu pereții ei plini de fotografii și miros de cozonac, a rămas în urmă ca o fantomă. Tata a început să dispară nopți întregi. Venea acasă doar ca să ceară bani sau să doarmă pe canapea.

— Ilinca, nu-l judeca prea aspru, mi-a spus bunica într-o seară, când îl așteptam din nou. — E bolnav. Boala asta nu se vede pe piele, dar roade sufletul.

Dar cum să nu-l judec? Cum să-l iert când mama se trezea noaptea plângând în pernă? Când eu mergeam la școală cu pantofi rupți și râdeau colegii de mine?

Într-o zi, la liceu, profesoara de română m-a chemat după oră.

— Ilinca, te văd abătută. Vrei să vorbim?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a pus mâna pe umăr.

— Nu e vina ta. Să nu uiți asta niciodată.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. Am început să scriu poezii despre ce simțeam: furie, rușine, dorința de a fugi departe. Scrisul era singurul loc unde puteam fi sinceră fără să rănesc pe nimeni.

Într-o seară, tata s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Era palid și tremura.

— Ilinca… trebuie să vorbim.

M-am așezat pe marginea patului, cu inima bătându-mi nebunește.

— Am nevoie de ajutor. Nu mai pot singur. M-am dus la preot… M-am dus la doctor… Dar nu pot fără voi.

L-am privit lung. Voiam să cred că e sincer, dar atâtea promisiuni fuseseră încălcate…

— Dacă vrei ajutorul nostru, trebuie să lupți tu primul pentru tine, i-am spus încet.

A început să plângă ca un copil. Mama a venit și l-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Au urmat luni grele. Tata mergea la grupuri de sprijin în orașul vecin. Uneori se întorcea abătut, alteori părea mai puternic. Eu și mama am început să ne reconstruim viața: mama s-a angajat la brutăria din sat, eu dădeam meditații copiilor mai mici.

Dar nu toți din sat ne-au primit cu brațele deschise. Unii șușoteau pe la colțuri:

— Uite-i pe ăia care-au pierdut casa la păcănele…

Am învățat să merg cu capul sus, chiar dacă mă durea fiecare privire aruncată pieziș.

Într-o zi, tata a venit acasă cu un buchet de flori pentru mama și o carte pentru mine: „Jurnalul unui adolescent timid”.

— Poate te regăsești în ea… Poate te ajută să vezi că nu ești singură.

Am citit cartea într-o noapte albă și am plâns mult. Mi-am dat seama că fiecare familie are umbrele ei și că nu suntem definiți doar de greșelile părinților noștri.

Anii au trecut greu, dar tata n-a mai pus mâna pe zaruri sau pe fise. A devenit alt om: mergea la biserică duminica, lucra cu ziua prin sat și încerca să-și răscumpere trecutul.

Când am intrat la facultate la București, tata mi-a spus:

— Sunt mândru de tine, Ilinca. Tu ești dovada că putem fi mai buni decât trecutul nostru.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră mică din capitală. Viața nu e perfectă — încă mă bântuie amintirile acelei seri ploioase — dar am învățat să iert și să merg mai departe.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine trăiesc cu rușinea părinților lor? Oare cât de mult ne definește trecutul familiei? Poate dragostea chiar vindeca totul sau unele răni rămân mereu deschise?