Am trăit trei ani sub același acoperiș cu fiul meu, Mihai, și cu nora mea, Laura, în speranța că îi ajut să se pună pe picioare. Ajutorul meu, însă, s-a transformat curând într-o povară, plină de tensiuni, promisiuni neîndeplinite și lacrimi. În ziua în care le-am luat cheile și i-am rugat să plece, am simțit că mi se rupe sufletul, însă tot atunci am început să mă întreb dacă nu cumva, tocmai atunci, le-am făcut cel mai mare bine.