Casa de la răscruce: Între trecut și viitor

— Nu pot să cred că vrei să vinzi casa asta, Vlad! Ai uitat ce-a însemnat pentru tatăl tău? Vocea mamei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită pe alocuri de vreme. Mâinile ei tremură ușor pe cana de ceai, iar ochii îi ard de supărare și teamă.

Îmi simt inima bătând nebunește. Îmi vine să-i spun că nu e vorba doar despre mine, că și eu simt greutatea fiecărei amintiri din casa asta, dar nu pot. Nu pot pentru că știu că, undeva între dorința mea de a avea un apartament cu Irina și nevoia ei de a păstra vie amintirea tatălui meu, s-a căscat o prăpastie pe care nu știu cum s-o trec.

— Mamă, nu vreau să uit nimic. Dar nici nu pot să trăiesc toată viața cu trecutul agățat de gât ca o piatră. Irina și cu mine avem nevoie de un început al nostru. Nu putem sta la nesfârșit aici, între pereții ăștia care ne amintesc doar de ce-a fost.

Mama mă privește ca și cum aș fi un străin. — Vlad, tu nu înțelegi… Casa asta e tot ce mi-a rămas. Dacă o vinzi, ce mai am?

Îmi mușc buza. Știu că pentru ea nu e doar o casă. E locul unde tata a râs ultima dată, unde eu am făcut primii pași, unde am plâns când am picat la facultate și unde ea a stat nopți întregi vegheându-mă când aveam febră. Dar pentru mine, casa asta a devenit o închisoare a amintirilor, iar fiecare colț mă apasă cu vinovăție.

Irina mă așteaptă în mașină. O văd prin geam cum își frământă mâinile. Știu că și ea e obosită de discuțiile astea fără sfârșit. — Vlad, poate ar trebui să mai încercăm să vorbim cu mama ta… Poate dacă îi explic eu…

— Nu e nevoie, Irina. E lupta mea. Dar simt cum mă sufoc între două lumi: una care trage cu disperare de trecut și alta care vrea să construiască viitorul.

În seara aceea, mama îmi lasă pe masă o fotografie veche: tata ținându-mă în brațe, zâmbind larg în fața casei. Pe spate scrie cu litere tremurate: „Aici e acasă.”

Mă uit la poza aia minute în șir. Îmi aduc aminte cum tata îmi spunea mereu: „Casa nu e din cărămizi, Vlad, ci din oameni.” Dar oamenii se schimbă, pleacă sau rămân blocați în trecut.

A doua zi dimineață, Irina mă găsește pe balcon, privind spre curtea mică unde mama udă florile. — Vlad, nu putem merge mai departe dacă nu rezolvi cu mama ta. Eu te susțin orice ai decide, dar trebuie să alegi.

Alegerea mă sfâșie. Îmi doresc atât de mult să fiu fiul bun care nu-și rănește mama, dar vreau și să fiu soțul care îi oferă Irinei un cămin al lor. Seara, la cină, încerc din nou:

— Mamă, hai să vorbim deschis. Ce-ar fi dacă am păstra o parte din casă? Poate renovăm o cameră pentru tine și restul îl vindem… Sau poate găsim altă soluție.

Mama tace mult timp. — Vlad, tu chiar crezi că poți împărți sufletul unei case?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovat că vreau să plec, dar și neputincios că nu pot schimba trecutul.

În zilele următoare, tensiunea crește. Vecinii încep să șușotească: „Uite-l pe Vlad, vrea să-și lase mama singură…” Unchiul Ion mă sună: — Măi băiete, gândește-te bine! O casă ca asta nu se mai face!

Irina începe să plângă tot mai des. — Vlad, eu nu mai pot… Parcă suntem blocați într-un coșmar care nu se termină niciodată.

Într-o noapte, mama intră în camera mea cu ochii roșii de plâns. — Vlad, dacă asta te face fericit… vinde casa. Dar să știi că eu n-o să mai fiu niciodată la fel.

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Nu știu dacă vreodată voi putea repara ce-am stricat.

Până la urmă vindem casa. Mama se mută la sora ei din Ploiești, iar eu și Irina ne cumpărăm un apartament mic într-un bloc nou din București. Totul ar trebui să fie bine acum, dar liniștea e apăsătoare.

În serile târzii mă uit la fotografia cu tata și mă întreb: oare am făcut bine? Oare chiar putem construi fericirea pe ruinele trecutului?

Poate că fiecare familie are răscrucea ei. Dar cum știi când e timpul să lași trecutul în urmă? Sau dacă merită vreodată?