Am dat fiului meu casa părintească ca să-și facă un rost. Acum mă întreb dacă am făcut bine…

— Mamă, nu mai pot să stau la bloc. Mă sufoc aici, nu vezi?

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Avea ochii obosiți, dar hotărâți. Îl priveam, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Era băiatul meu, dar nu-l mai recunoșteam de ceva vreme. De când murise tatăl lui, parcă se închisese într-o carapace, iar eu rămăsesem cu amintirile și cu pereții reci ai apartamentului nostru de la etajul patru.

— Vlad, știi bine că nu e ușor… Casa aia e tot ce ne-a rămas. Acolo am crescut, acolo ai făcut primii pași, acolo… acolo l-am pierdut pe tata.

Vlad a oftat, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră, ca un leu în cușcă.

— Mamă, am 32 de ani. Nu pot să-mi aduc fata aici, nu pot să fac nimic. Casa de la țară stă goală, se ruinează. Lasă-mă să mă ocup eu de ea. Poate, cine știe, o să-mi găsesc și eu liniștea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa aceea nu era doar niște cărămizi, era viața mea. Acolo, în fiecare colț, era o amintire: râsul copiilor, certurile cu soțul, mirosul de cozonac de Crăciun, plânsul pe ascuns după ce am aflat că Vlad a picat la facultate. Dar, privind în ochii lui, am înțeles că nu mai pot ține timpul pe loc.

— Bine, Vlad. Dacă asta vrei, ia cheia. Dar să ai grijă de ea, te rog. Să nu uiți niciodată ce înseamnă pentru noi.

A luat cheia cu o grabă vinovată, m-a îmbrățișat scurt și a plecat. Am rămas singură, cu ceașca de cafea în mână, privind pe geam la blocurile cenușii. În ziua aceea, ceva s-a rupt în mine.

Timpul a trecut. Vlad s-a mutat la casă, împreună cu Irina, prietena lui. La început mă suna des, mă întreba ce să facă cu soba, cum să repare gardul, ce flori să planteze în grădină. Îmi plăcea să-i dau sfaturi, să simt că încă sunt parte din viața lui. Dar, încet-încet, telefoanele s-au rărit. Când îl sunam eu, răspundea grăbit, mereu ocupat.

— Mamă, am treabă, vorbim mai târziu.

— Mamă, nu pot acum, Irina are musafiri.

— Mamă, nu veni azi, nu e momentul.

Într-o duminică, am hotărât să merg totuși la casă, fără să-l anunț. Am luat autobuzul de dimineață, cu inima cât un purice. Când am ajuns, am găsit poarta încuiată. Am bătut, am strigat, dar nimeni nu mi-a răspuns. Am stat pe bancă, în fața porții, aproape o oră, până când a venit vecina, tanti Maria.

— Vai, dragă, nu știai? Vlad și Irina au plecat la munte, au zis că nu se mai întorc până luni.

Am simțit cum mă cuprinde o rușine amară. M-am întors la oraș, cu ochii în lacrimi. În autobuz, o femeie în vârstă mi-a zâmbit complice, de parcă ar fi știut prin ce trec.

Săptămânile au trecut, iar eu am început să mă simt tot mai străină. Casa nu mai era a mea, iar Vlad nu mai era băiatul care venea să-mi ceară sfatul. Mă simțeam ca o umbră, ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-un colț. Prietenele mă întrebau de ce nu mă mut și eu la țară, să fiu aproape de el. Dar nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să mă simt tolerată în propria mea casă.

Într-o seară, am primit un telefon de la Vlad. Era nervos, vorbea repede.

— Mamă, ai idee unde e actul de proprietate? Irina vrea să facem niște modificări, să trecem casa pe numele nostru, să putem lua un credit.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Vlad, casa e încă pe numele meu. Nu ți-am dat-o de tot, doar să stai acolo, să ai un început.

— Mamă, nu înțelegi! Avem nevoie de bani, nu putem să stăm așa, în aer. Irina zice că nu e normal să nu avem nimic pe numele nostru.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am plâns toată noaptea. Mă simțeam trădată, folosită. Toată viața am muncit pentru casa aia, am pus fiecare leu deoparte, am renunțat la vacanțe, la haine, la tot, doar ca să le fie lor bine. Și acum, când nu mai aveam nimic, nici măcar recunoștință nu primeam.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar. Vlad voia să treacă casa pe numele lui. Am mers la el, cu sufletul frânt. Irina m-a întâmpinat la poartă, cu un zâmbet fals.

— Bună ziua, doamnă Elena. Vlad e în spate, la grătar.

L-am găsit râzând cu niște prieteni, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Când m-a văzut, a venit la mine, cu o privire rece.

— Mamă, te rog, nu mai face atâta caz. E doar o casă.

— Pentru tine poate, pentru mine e viața mea!

A tăcut, s-a uitat în pământ. Irina a venit lângă el, i-a pus mâna pe umăr. Am simțit că nu mai am ce căuta acolo. Am semnat actele, cu mâna tremurândă. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum, stau în apartamentul meu mic, cu pereții goi și cu sufletul și mai gol. Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut bine. Dacă nu cumva, în dorința de a-i ajuta, am pierdut tot ce conta cu adevărat. Dacă nu cumva, dăruind totul, am rămas fără nimic.

Oare cât valorează o casă, când nu mai ai cui să-i spui „acasă”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?