Ultima vară în casa tatălui meu

— Nu pot să cred că vrei să vinzi casa, Irina! Ți-ai pierdut mințile? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre borcanele cu dulceață și mirosul de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe cana de faianță, iar ochii ei, aceiași ochi ca ai mamei, mă priveau cu furie și disperare.

Am rămas tăcută, cu privirea în gol, la masa veche unde tata își citea ziarul în fiecare dimineață. Încercam să-mi adun gândurile, dar totul părea să se destrame în jurul meu. Tata murise de două luni, iar casa asta — casa noastră — părea să se stingă odată cu el. Pereții încă păstrau mirosul lui de tutun și aftershave ieftin. În fiecare colț, amintirile mă loveau ca niște valuri reci: râsul lui când ne certa că nu strângem masa, pașii grei pe hol, poveștile spuse la gura sobei.

— Ioana, nu avem de ales. Nu pot să țin casa singură. Tu ești la Cluj, eu la București… Nu avem bani să o întreținem. Și… — vocea mi s-a frânt. Nu puteam să-i spun încă despre copil. Era prea devreme. Prea mult.

— Nu mă interesează! Tata s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști! Ai uitat cum ne adunam aici de Crăciun? Cum făcea el cozonac? Cum ne certa că nu știm să tăiem lemne?

Am simțit un nod în gât. Nu uitasem nimic. Dar viața nu mai era aceeași. Tata nu mai era aici să ne adune. Mama murise acum șapte ani, iar eu și Ioana ne vedeam doar la sărbători sau la înmormântări.

— Știi bine că nu e așa simplu… — am șoptit.

A urmat o tăcere grea. Ioana s-a ridicat brusc și a ieșit afară, trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu testul de sarcină ascuns în buzunarul hainei.

În acea noapte am dormit pe canapeaua din sufragerie, cu televizorul pornit pe un post local care dădea reluări cu „Surprize, Surprize”. M-am trezit la 3 dimineața cu ochii în lacrimi și cu o durere surdă în piept. Mi-am amintit ultima discuție cu tata, înainte să intre în spital:

— Irina, să nu te temi niciodată să iei decizii grele. Viața nu te așteaptă.

A doua zi am ieșit în grădină. Era iunie și cireșii erau plini de rod. Am cules câteva fructe și m-am așezat pe banca unde stăteam cu tata când eram mică. Am scos telefonul și am sunat-o pe Maria, agentul imobiliar din sat.

— Bună ziua, doamnă Irina! Îmi pare tare rău pentru pierderea dumneavoastră… Vreți să punem anunțul?

— Da, Maria. Puneți-l.

Când Ioana a aflat, a venit din nou la țară. De data asta nu a mai țipat. S-a așezat lângă mine pe bancă și a început să plângă încet.

— Nu pot să cred că se termină totul așa… — a spus printre suspine.

— Nici eu nu pot… Dar trebuie să mergem mai departe.

A urmat o vară ciudată. În fiecare weekend veneam la casă să fac ordine, să sortez lucruri: hainele tatei, albumele de familie, scrisorile vechi ale mamei. Am găsit o fotografie cu noi trei la mare, eu aveam vreo șapte ani, Ioana cinci. Tata ne ținea strâns de umeri și zâmbea larg.

Într-o seară, după ce am terminat de împachetat ultimele cutii, i-am spus Ioanei despre copil.

— Sunt însărcinată.

A rămas fără glas câteva secunde, apoi m-a îmbrățișat strâns.

— Poate că e un nou început… — a șoptit ea.

Dar conflictele nu s-au stins ușor. Când au venit primii cumpărători să vadă casa, Ioana s-a certat cu mine din nou:

— Nu vezi că vor să o dărâme? Să facă pensiune din ea! Casa asta nu e doar niște cărămizi!

— Știu… Dar nu avem altă soluție.

Am simțit cum fiecare vizită era o rană nouă. Unii râdeau de mobilierul vechi, alții întrebau dacă se poate construi piscină în grădină. M-am simțit trădată de lume și de timp.

Într-o zi ploioasă de august am semnat actele la notar. Ioana nu a venit. Am ieșit din biroul notarului cu cheia casei în buzunar și cu o greutate imensă pe suflet. M-am dus pentru ultima dată acasă.

Am intrat în fiecare cameră, am atins pereții, am plâns pe covorul din sufragerie unde dansam cu tata când eram mică. Am lăsat cheia pe masa din bucătărie și am ieșit fără să mă uit înapoi.

Câteva zile mai târziu, Ioana m-a sunat:

— Te iert… Știu că ai făcut ce trebuia. Dar doare al naibii de tare…

— Și pe mine…

Acum stau în apartamentul meu mic din București și privesc ecografia lipită pe frigider. O parte din mine a rămas acolo, în satul copilăriei mele, printre cireși și miros de lemn ars. Dar alta începe să crească aici, odată cu copilul meu.

Mă întreb uneori: cât din ceea ce pierdem ne face mai puternici? Și cât din ceea ce lăsăm în urmă ne ajută să mergem înainte?