Între frate și casă: Povara alegerii care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai pot, Ana! Ori îmi dați partea mea, ori vând totul! — vocea lui Paul răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții îngălbeniți de timp și amintiri. Mama s-a prăbușit pe scaun, cu mâinile tremurânde strângând o cană de ceai rece. Tata privea pe fereastră, incapabil să spună ceva. Eu? Simțeam cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi pus o menghină pe sufletul meu.

Nu era prima ceartă în familia noastră, dar niciodată nu fusese atât de grav. Paul, fratele meu mai mic, mereu răsfățat și impulsiv, venise cu logodnica lui, Roxana, și ne anunțase că vrea să-și facă o nuntă „ca-n povești”. Nu avea bani, dar avea pretenții. Și, mai ales, avea o idee fixă: să primească jumătate din valoarea casei părintești, „partea lui”, ca să-și înceapă viața în forță.

— Paul, casa asta e tot ce avem… — am încercat să-i explic, dar m-a întrerupt brutal.

— Nu mă interesează! Eu nu vreau să stau aici ca tine! Vreau banii mei! Vreau să fiu liber!

Mama a început să plângă încet. Tata a ieșit afară, lăsând ușa să se trântească. Am rămas doar eu cu Paul și Roxana, care mă privea cu un amestec de dispreț și nerăbdare. M-am simțit mică, neputincioasă. Cum ajunsesem aici? Noi, care ne jucam cândva în curte și ne promiteam că nu ne vom certa niciodată pentru bani…

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de discuții, reproșuri și telefoane cu rudele. Unchiul Vasile a venit să „medieze”, dar n-a făcut decât să toarne gaz pe foc:

— E dreptul lui Paul! Dacă nu-i dați partea, poate să ceară în instanță!

Mama s-a închis în dormitor, refuzând să vorbească cu oricine. Tata s-a apucat să repare gardul vechi din spatele curții, de parcă ar fi putut repara și familia noastră odată cu el. Eu am rămas singură cu gândurile mele și cu o povară pe care nu știam cum s-o duc.

Într-o seară, Paul m-a sunat:

— Ana, tu ești sora mea. Ajută-mă! Dacă nu primesc banii ăștia, Roxana mă lasă. Nu pot să pierd totul!

Vocea lui era disperată. Mi-am amintit de copilul care venea la mine cu genunchii juliți și plângea când îl certau părinții. Dar acum era un bărbat care mă șantaja emoțional. Ce puteam face? Să-i dau dreptate și să-mi văd părinții aruncați în stradă? Sau să-l las pe Paul să-și piardă iubirea?

Am încercat să găsesc soluții: să facem un credit, să vindem o bucată din terenul din spate, să amânăm nunta. Dar nimic nu era suficient pentru Paul și Roxana. Voiau totul acum.

Într-o duminică dimineață, tata a venit la mine cu ochii roșii:

— Ana, tu ești fata mea cea mare. Ce să facem? Să vindem casa?

Am simțit că mă sufoc. Cum puteam să aleg între fratele meu și părinții mei? Cum puteam să distrug locul unde am crescut doar pentru ca Paul să aibă o nuntă fastuoasă?

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Paul. L-am chemat la cafeneaua din centru.

— Paul, te rog… Gândește-te la mama și la tata. Casa asta e tot ce au! Dacă o vindem, unde vor merge?

A oftat adânc.

— Ana, eu nu vreau să-i fac rău nimănui. Dar Roxana… ea vrea altceva de la viață. Dacă nu-i ofer ce-și dorește acum, mă va părăsi. Tu nu înțelegi cum e să fii presat!

— Ba da, Paul! Și eu sunt presată! De tine! De părinți! De toată lumea! Dar nu pot sacrifica totul pentru dorințele tale de moment!

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Dar nici eu nu mai aveam putere să lupt.

Seara aceea am plâns până târziu. Mama a venit la mine în cameră și m-a strâns în brațe.

— Orice s-ar întâmpla, Ana, tu ai făcut tot ce ai putut. Nu e vina ta că familia noastră se destramă…

Dar eu știam că vina mă va urmări mereu.

Până la urmă, tata a decis: nu vom vinde casa. Paul a plecat furios la București cu Roxana. Nunta lor a fost mică și rece; niciunul dintre noi nu a fost invitat.

Au trecut luni de atunci. Casa e tot acolo, dar liniștea s-a dus pentru totdeauna. Mama încă oftează când vede camera goală a lui Paul. Tata vorbește mai puțin ca oricând.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare există vreo alegere corectă când banii devin mai importanți decât dragostea? Sau suntem condamnați să pierdem tot ce contează atunci când trebuie să alegem între familie și supraviețuire?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?