Casa dintre două lumi: Povestea unei moșteniri furate

— Nu e corect, mamă! Casa asta era a mea, bunica mi-a lăsat-o mie! Ți-am arătat testamentul, știi bine ce scrie acolo!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți îngălbeniți de vreme. Mama, cu ochii ei obosiți, evita să mă privească. Ionuț, fratele meu vitreg, stătea sprijinit de tocul ușii, cu brațele încrucișate și un zâmbet sfidător pe buze.

— Ești plecată la București de ani de zile, Sorina. Ce să faci cu casa? Eu sunt aici, am grijă de ea, am investit bani, am reparat acoperișul. E normal să rămână la mine, a intervenit el, cu aerul acela superior care mă făcea să-mi mușc buzele de furie.

Mama a oftat adânc. — Sorina, tu ai viața ta acolo. Ionuț are nevoie de un început. Casa asta… poate fi un nou început pentru el.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre o casă. Era vorba despre dreptate. Despre faptul că bunica mea, singura care m-a iubit necondiționat după moartea tatălui meu, îmi lăsase ceva al meu. Ceva ce nu putea fi luat sau împărțit.

— Nu e vorba doar despre începuturi, mamă! E vorba despre ce e corect! Bunica nu l-a cunoscut pe Ionuț, nu i-a lăsat nimic. De ce trebuie să renunț eu la tot?

Ionuț a râs scurt. — Poate pentru că nu-ți pasă destul. Dacă ți-ar fi păsat, ai fi venit mai des pe aici. Dar tu ai ales să pleci.

M-am ridicat brusc de la masă. Am simțit lacrimile urcându-mi în gât, dar m-am forțat să nu le las să iasă. Nu voiam să le dau satisfacția de a mă vedea slabă.

— Am plecat pentru că nu mai suportam atmosfera asta! Pentru că după ce tata a murit, m-am simțit ca o străină în propria casă! Pentru că tu, mamă, ai ales să-ți refaci viața și să uiți de mine!

Mama a început să plângă încet, cu mâinile tremurânde strângând cana de ceai. — Nu e adevărat… Am făcut tot ce am putut pentru tine…

— Ai făcut tot ce ai putut pentru tine! Ai vrut liniște și ai găsit-o în altcineva. Eu am rămas cu golul.

Ionuț s-a apropiat de mine, încercând să mă domine cu prezența lui. — Sorina, nu are rost să te agiți. Casa e deja pe numele meu. Mama mi-a făcut act de donație acum două luni.

Am simțit cum mi se taie picioarele. — Ce-ai făcut?!

Mama nu mai putea să mă privească. — Nu am avut de ales… Tu nu veneai niciodată… Ionuț avea nevoie…

— Avea nevoie? Dar eu? Eu ce am fost? Un bagaj uitat într-un colț?

Am ieșit din casă trântind ușa și m-am prăbușit pe banca din curte. Aerul rece de toamnă îmi ardea obrajii umezi de lacrimi. M-am uitat la pomul bătrân din mijlocul curții, acela sub care tata mă legăna când eram mică. Totul părea atât de străin acum.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu un avocat. Mi s-a spus că actul de donație e greu de contestat dacă mama a fost în deplinătatea facultăților mintale când l-a semnat. Testamentul bunicii ar fi trebuit pus în aplicare imediat după moartea ei, dar eu eram prea tânără atunci și mama s-a ocupat de toate hârtiile.

Prietenii mei din București nu înțelegeau de ce mă consum atât pentru o casă veche la țară. Dar pentru mine era mai mult decât atât. Era dovada că nu contează cât te zbați sau cât iubești — uneori cei apropiați sunt cei care te rănesc cel mai tare.

Am început să vin mai des la Ploiești, să stau în fața casei și să privesc luminile aprinse din interior. Ionuț își adusese prietena acolo, făceau grătare în curte și râdeau zgomotos. Mă simțeam ca o fantomă care bântuie locurile copilăriei sale.

Într-o seară, am prins curaj și am bătut la ușă. Mi-a deschis Ionuț, vizibil deranjat.

— Ce vrei?

— Vreau să intru. Să văd casa încă o dată.

A oftat teatral și mi-a făcut semn să intru. Totul era schimbat: mobila veche dispăruse, pereții erau vopsiți în culori stridente, fotografiile cu tata și bunica nu mai existau.

— Ai aruncat tot?

— Erau lucruri vechi, inutile. Trebuia să fac loc pentru viața mea.

M-am uitat la el și am simțit o ură surdă crescând în mine.

— Pentru viața ta… Dar viața mea? Amintirile mele? Nu contează deloc?

A ridicat din umeri. — Fiecare cu drumul lui, Sorina.

Am ieșit fără să mai spun nimic. În noaptea aceea am dormit în mașină, în fața casei care nu mai era a mea.

Au trecut luni de atunci. Mama mă sună rar și conversațiile noastre sunt reci, pline de tăceri apăsătoare. Ionuț nu-mi răspunde la mesaje. M-am gândit de multe ori să renunț la tot și să uit că am avut vreodată o familie.

Dar uneori mă întreb: dacă dreptatea nu există nici măcar între cei apropiați, unde o mai putem găsi? Oare sângele chiar ne leagă sau ne condamnă la suferință?

Poate că nu casa era ceea ce căutam cu adevărat, ci sentimentul că aparțin undeva — dar oare voi mai găsi vreodată acel loc?