Casa care ne desparte: Povestea unei mame între datorie și iubire

— Nu pot să cred că ai spus asta, Irina! am șoptit, ascunsă după ușa de la bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. Vocea fiicei mele răsuna clar din sufragerie, unde ea și soțul ei, Radu, discutau fără să știe că îi ascult.

— E normal, Radu. Casa asta e prea mare pentru ei. O să moară aici și noi o să rămânem cu bătaia de cap. Mai bine o vindem și împărțim banii, spunea Irina cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

— Și Vlad? Ce zice Vlad? a întrebat Radu, ridicând tonul.

— Vlad nu contează. Oricum el nu se implică niciodată în nimic. E visătorul familiei, mereu cu capul în nori.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era fiul meu cel mic, mereu tăcut, dar singurul care venea să ne vadă fără să aștepte nimic în schimb. Irina, în schimb, era pragmatică, mereu cu planuri și calcule. M-am retras încet în camera mea, încercând să-mi adun gândurile. Soțul meu, Mihai, citea liniștit la fereastră.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el când m-a văzut palidă.

— Nimic… doar că mi-e frig, am mințit eu, dar lacrimile mi se adunau deja în colțul ochilor.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. M-am gândit la tot ce am sacrificat pentru copiii noștri. Am muncit o viață întreagă ca să le fie lor mai bine. Mihai a lucrat la uzină treizeci de ani, eu am fost educatoare la grădiniță. Ne-am strâns fiecare leu ca să putem cumpăra casa asta la marginea orașului, cu grădină și pomi fructiferi. Era visul nostru de când eram tineri: să avem un loc al nostru, unde să ne putem bucura de liniște după pensionare.

Când copiii au crescut și au plecat la casele lor, am simțit pentru prima dată ce înseamnă liniștea. Dar acum liniștea asta era tulburată de gândul că tot ce am construit ar putea fi vândut ca o marfă oarecare.

A doua zi dimineață, Vlad a venit pe neașteptate. A adus mere din grădina lui și s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Mamă, ești bine? Pari abătută.

— Vlad, tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Dacă ai ști că cineva vrea să vândă casa în care ai pus tot sufletul?

Vlad a oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi.

— Mamă, casa asta e mai mult decât niște ziduri. E povestea noastră. Dar dacă tu simți că trebuie să o dai cuiva care o va prețui, fă cum simți. Eu nu vreau nimic de la voi decât să vă știu liniștiți.

Cuvintele lui mi-au adus lacrimi în ochi. De ce nu putea Irina să fie la fel de înțelegătoare? De ce totul trebuia să fie despre bani?

Seara aceea am petrecut-o cu Mihai discutând despre ce ar trebui să facem. El era mereu împăciuitor.

— Poate Irina are dreptate într-un fel. Poate nu ne mai trebuie o casă așa mare…

— Dar nu e vorba doar despre spațiu! E vorba despre respect! am izbucnit eu. Nu vreau ca amintirile noastre să fie vândute pe nimic!

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Irina a venit din nou și a început să vorbească direct despre acte și notari.

— Mamă, trebuie să te gândești la viitor. Voi nu mai puteți întreține casa asta. E mai bine pentru toți dacă o vindem acum cât încă are valoare.

— Și Vlad? l-am întrebat eu direct.

— Vlad nu are familie, nu are copii. Ce să facă el cu o casă așa mare?

M-am uitat la ea și am simțit cum se rupe ceva în mine.

— Poate că Vlad nu are copii, dar are suflet! Și poate că el ar păstra casa asta vie!

Irina a dat ochii peste cap și a plecat trântind ușa.

În noaptea aceea am luat o hotărâre grea: am decis să vorbesc cu un notar și să trec casa pe numele lui Vlad. Nu pentru că îl iubeam mai mult decât pe Irina, ci pentru că știam că el va păstra vie povestea noastră.

Când i-am spus Irinei decizia mea, a izbucnit:

— Nu pot să cred! După tot ce am făcut pentru voi! Mereu l-ați favorizat pe Vlad!

— Nu e vorba despre favoruri, Irina! E vorba despre suflet! Ai uitat ce înseamnă acasă?

A plecat fără să mă mai privească în ochi. Au trecut luni de atunci și încă nu mi-a vorbit. Dar Vlad vine des și mă ajută în grădină. Casa e plină de râsete când e el aici.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie măsurată în acte și proprietăți sau în amintiri și suflet? Voi ce ați fi făcut în locul meu?