Din Viața Reală: „Când Eram Copil, Toată Lumea Îi Spunea Mamei Mele Mamă Singură cu ‘Bila și Lanțul'”

Când eram copil, toată lumea din micul nostru oraș îi spunea mamei mele mamă singură cu „bila și lanțul.” Mă numesc Andrei și am crescut într-un cartier modest din Ploiești. Mama mea, Elena, era o femeie puternică care a făcut tot ce a putut pentru a mă crește pe mine și pe sora mea mai mică, Ana, după ce tatăl nostru ne-a părăsit când aveam doar cinci ani.

Elena lucra două joburi pentru a face față cheltuielilor. Era chelneriță la un restaurant local în timpul zilei și făcea curățenie în birouri noaptea. În ciuda muncii ei grele, stigmatul de a fi mamă singură în orașul nostru conservator era ceva de care nu putea scăpa niciodată. Oamenii șușoteau pe la spatele ei și unii chiar îi spuneau în față. „Uite-o pe Elena, mama singură cu bila și lanțul,” spuneau ei, referindu-se la noi, copiii ei, ca la „bila și lanțul.”

Aceste cuvinte au lăsat o amprentă nu doar asupra vieții ei, ci și asupra noastre. Ana și cu mine eram adesea ostracizați la școală. Alți copii nu ne invitau la petrecerile lor de ziua de naștere, iar părinții lor nu voiau să se joace cu noi. „Nu vrei să ajungi ca Andrei și Ana,” își avertizau copiii, de parcă a fi crescut de o mamă singură era un fel de boală contagioasă.

Îmi amintesc un incident anume care încă mă bântuie. Era în clasa a cincea și aveam o petrecere de clasă. Toată lumea era entuziasmată și adusesem niște prăjituri de casă pe care mama mea stătuse până târziu să le coacă. Când am pus prăjiturile pe masă, unul dintre copii, Victor, a râs și a spus: „Pariez că mama ta le-a făcut pentru că nu-și permite să cumpere gustări adevărate.” Ceilalți copii au râs și am simțit un nod în gât. Voiam să-mi apăr mama, dar cuvintele nu ieșeau. Am stat acolo, simțindu-mă rușinat și neputincios.

Ana avea propriile ei lupte. Era o fată inteligentă și veselă, dar tachinările constante și excluderea și-au pus amprenta asupra ei. A început să se retragă, petrecând mai mult timp singură în camera ei. O auzeam plângând noaptea, dar nu știam cum să o consolez. Mă confruntam cu propria mea durere și nu aveam puterea să o ajut pe ea cu a ei.

Elena încerca să ne protejeze de asprimea lumii, dar era doar atât de mult cât putea face. Venea adesea acasă epuizată, cu ochii roșii de la lipsa de somn și stres. Cu toate acestea, reușea întotdeauna să afișeze o față curajoasă pentru noi. „Suntem o echipă,” spunea ea, încercând să ne ridice moralul. „Atâta timp cât ne avem unii pe alții, vom fi bine.”

Dar realitatea era departe de a fi bine. Judecata constantă și izolarea ne-au epuizat. Am început să mă comport urât, să mă bat la școală și să chiulesc de la ore. Notele Anei au început să scadă și ea devenea tot mai retrasă. Elena era chemată la biroul directorului de mai multe ori decât pot număra și de fiecare dată pleca cu inima mai grea.

Într-o zi, lucrurile au luat o întorsătură mai rea. Elena a fost concediată de la locul de muncă de la restaurant. Patronul a spus că afacerea merge prost, dar toți știam că era din cauza zvonurilor și bârfelor care circulau despre ea. Fără acel venit, ne-am chinuit și mai mult. Facturile s-au adunat și a trebuit să ne bazăm pe bonuri de masă pentru a supraviețui.

Lovitura finală a venit când Ana a fost prinsă furând dintr-un magazin local. Încerca doar să ia niște rechizite școlare, dar proprietarul magazinului a depus plângere. Elena era devastată. Se învinovățea pentru că nu putea să ne ofere tot ce aveam nevoie și greutatea acelei vinovății era prea mare pentru ea.

În cele din urmă, stresul și dificultățile și-au pus amprenta asupra sănătății Elenei. A dezvoltat anxietate severă și depresie și erau zile când nu putea nici măcar să se ridice din pat. Am încercat să am grijă de Ana și să țin lucrurile sub control, dar eram doar un copil.

În cele din urmă, cuvintele și judecata altora ne-au distrus. Elena a murit când aveam șaisprezece ani, lăsându-ne pe mine și pe Ana să ne descurcăm singuri. Am fost plasați în sistemul de plasament familial, separați și trimiși în case diferite. Durerea de a ne pierde mama și unul pe celălalt era insuportabilă.

Până în ziua de azi mă întreb cum ar fi fost viețile noastre dacă oamenii ne-ar fi arătat bunătate în loc de judecată. Dacă ne-ar fi văzut ca o familie care încearcă să supraviețuiască în loc de o povară pentru societate. Dar acestea sunt doar vise și realitatea este mult mai dureroasă.