Umbra unei familii sfâșiate: Scandalul din Siliștea

— Nu așa se ține un copil, Casandra! Ai să-i strici spatele!
Vocea Vioricăi răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde încercam să-mi liniștesc fetița. Zorina plângea de ore întregi, iar eu simțeam cum mă prăbușesc sub greutatea oboselii și a nesiguranței. Mâinile îmi tremurau, dar nu de la efort, ci de la frică. Frica de a nu greși, frica de a nu fi o mamă bună, frica de ea.

— Lasă-mă, mamă Viorica, știu ce fac! am încercat să spun cu vocea stinsă, dar privirea ei m-a străpuns ca un cuțit.

— Tu nu știi nimic! Eu am crescut trei copii și niciunul n-a plâns așa! Ce-ai făcut cu fata asta? Nu vezi că-i e foame?

M-am uitat la Zorina și lacrimile mi-au umplut ochii. Nu era foame. Era oboseală, era dorința de a fi ținută în brațe fără să simtă tensiunea din jur. Dar cum să-i explic Vioricăi asta? Cum să-i spun că nu tot ce știa ea era lege?

Soțul meu, Lucian, stătea la masă cu ochii în farfurie. Nu spunea nimic. Niciodată nu spunea nimic când era vorba de mama lui. Îl iubeam, dar uneori îl uram pentru tăcerea lui. Pentru că mă lăsa singură în fața furtunii.

— Lucian, spune-i tu! am izbucnit într-o zi, când Viorica a început să-mi răscolească lucrurile prin dulap.

El s-a ridicat încet, evitând privirea mamei lui.

— Las-o, mamă… Casandra știe ce face.

— Nu știe nimic! Dacă știa, nu plângea copilul ăsta toată ziua!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit afară, în curte, cu Zorina în brațe. Aerul rece de primăvară mi-a tăiat respirația. M-am așezat pe banca veche de lângă nuc și am început să plâng în hohote. Nu pentru că nu știam ce să fac cu copilul meu, ci pentru că nu mai știam cine sunt eu.

În Siliștea, toată lumea știa totul despre toți. Vecina Ileana îmi arunca priviri piezișe când mergeam la magazinul din colț. Odată am auzit-o șoptind cu altă femeie:

— Ai văzut-o pe Casandra? Nu se descurcă deloc cu fata aia… Săraca Zorina!

M-am simțit ca o străină în propria viață. Mama mea murise când aveam doisprezece ani. Tata s-a recăsătorit și s-a mutat la oraș. Eu am rămas aici, cu Lucian și familia lui. Poate de asta mă durea atât de tare lipsa unui sprijin adevărat.

Într-o seară, după ce Zorina adormise cu greu, am găsit o scrisoare veche în lada din pod. Era scrisă de mama lui Lucian către o femeie necunoscută. Am citit-o pe nerăsuflate:

„Dragă Florica,
Nu pot să-ți spun adevărul încă. Lucian nu trebuie să afle niciodată cine este tatăl lui adevărat…”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am coborât cu scrisoarea în mână și am intrat direct în bucătărie.

— Ce-i asta? am întrebat-o pe Viorica.

Ea a încremenit. Pentru prima dată am văzut frică în ochii ei.

— Nu e treaba ta! a zis printre dinți.

— Ba da! E treaba mea! E vorba despre Lucian! Despre familia noastră!

A izbucnit într-un plâns isteric și a început să strige:

— Tu nu știi nimic! N-ai trecut prin ce-am trecut eu! Am făcut totul ca să-l protejez!

Lucian a apărut în ușă, palid ca varul.

— Ce se întâmplă aici?

I-am dat scrisoarea. A citit-o încet, apoi s-a prăbușit pe scaun.

— Mamă… cine e tata?

Viorica a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Tatăl tău adevărat era un om însurat. N-am vrut să-ți stric viața… Am făcut tot ce-am putut ca să ai o familie normală.

A urmat o tăcere grea. Lucian a ieșit fără să spună nimic. Eu am rămas cu Viorica, două femei rănite care nu mai știau cum să se privească una pe alta.

Zilele următoare au fost un coșmar. Lucian nu vorbea cu nimeni. Viorica plângea mereu. Eu încercam să-mi țin familia pe linia de plutire, dar mă simțeam tot mai singură.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Viorica în grădină, privind spre câmpul verde.

— Îmi pare rău… mi-a spus încet. Poate că n-am fost o soacră bună. Poate că te-am judecat prea aspru…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Și eu am greșit… Poate că ar trebui să încercăm să ne iertăm una pe alta…

Nu știu dacă vreodată vom putea fi o familie adevărată. Dar știu că trebuie să încercăm. Pentru Zorina. Pentru noi.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta? Și dacă familia devine cel mai mare dușman al tău… mai merită să lupți pentru ea?