Bunica Maria și Dorul de Nepoata: O Poveste Despre Iubire, Neînțelegeri și Dorința de a Fi Ascultat

— Maria, nu se poate așa! Nu-i dai copilului nici măcar un corn cu ciocolată? Ai lăsat bani doar pentru pâine și lapte!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Ilinca, cu ochii mari și triști, se uita la mine de pe scaunul vechi, cu picioarele atârnând. Mâinile îmi tremurau pe cana de lut, iar inima mi se strângea ca într-o menghină.

Nu era prima dată când ginerele meu ridica tonul la mine, dar niciodată nu o făcuse în fața Ilincăi. M-am simțit mică, neputincioasă, ca atunci când eram copil și tata mă certa că am spart farfuria bunicii.

— Radu, i-am făcut plăcintă cu mere, i-am dat lapte proaspăt… Nu vreau să-i stric stomacul cu dulciuri din magazin. Știi că nu-s bune…

El a oftat adânc și a ridicat din umeri, luând-o pe Ilinca de mână.

— Hai, Ilinca, mergem acasă. La bunica nu se poate nimic bun…

Ușa s-a trântit în urma lor. Am rămas singură cu mirosul de plăcintă caldă și cu tăcerea grea care s-a așternut peste casă. Am început să plâng încet, fără zgomot, ca să nu mă audă nici pereții.

M-am născut și am crescut aici, în satul acesta uitat de lume, unde fiecare bănuț se cântărește și fiecare bucurie vine din lucruri simple. Am crescut trei copii singură după ce Vasile a murit la combinat. Am muncit pământul cu mâinile astea crăpate și am pus pe masă tot ce-am avut mai bun. Niciodată nu mi-a fost rușine că nu am avut bani de prăjituri scumpe sau jucării colorate. Copiii mei au crescut sănătoși cu mămăligă și lapte, cu mere din livadă și povești la gura sobei.

Dar lumea s-a schimbat. Acum copiii vor cornuri cu ciocolată și sucuri din sticlă colorată. Nu mai e destul să le dai dragoste și mâncare caldă. Trebuie să le dai bani pentru „tratamente”, cum zice Radu.

Mi-am adus aminte de ultima zi când Ilinca a stat la mine peste noapte. Am făcut împreună gogoși și am râs până târziu. Dimineața a venit Radu să o ia și a găsit-o mâncând pâine cu untură și ceapă verde. S-a uitat la mine ca la o criminală.

— Mama-soacră, nu-i dai copilului așa ceva! Are nevoie de vitamine, nu de grăsimi!

Am încercat să-i explic că așa am crescut toți aici și n-am murit nimeni. Dar el nu mă ascultă niciodată. Pentru el, tot ce fac eu e greșit.

Seara aceea am petrecut-o singură, privind la poza veche cu copiii mei mici, zâmbind în fața casei bătrânești. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă lumea asta nouă e prea strâmtă pentru sufletul meu bătrân.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la fiica mea, Alina:

„Mama, Radu e supărat că nu i-ai dat Ilincăi bani pentru dulciuri. Poate data viitoare îi lași ceva în plus?”

Am simțit cum mă sufoc. Eu abia îmi plătesc medicamentele și lumina, dar pentru dulciuri trebuie să găsesc bani? Am început să caut prin portofelul vechi, printre bancnotele mototolite. Am găsit douăzeci de lei pe care îi păstram pentru zile negre.

În ziua următoare, Ilinca a venit iar la mine. Era tăcută și tristă. Am încercat să o fac să râd.

— Hai să facem împreună cozonac! Ca pe vremuri!

— Tata zice că nu ai bani pentru dulciuri…

M-a durut mai tare decât orice ceartă. Copilul meu drag credea că nu vreau să-i dau, nu că nu pot.

Am luat cei douăzeci de lei și i-am pus în buzunarul gecii ei.

— Să-ți iei ce vrei tu, puiule…

A plecat fără să mă îmbrățișeze. Am rămas privind pe geam cum se îndepărtează pe uliță.

În zilele următoare n-am mai primit niciun semn de la ei. Casa era mai goală ca niciodată. M-am apucat să fac ordine prin lucruri vechi și am găsit o scrisoare de la băiatul meu cel mare, Sorin, plecat în Italia:

„Mamă, nu te schimba pentru nimeni. Tu ne-ai crescut oameni buni.”

Am izbucnit în plâns. Poate că nu sunt bunică modernă, dar sunt o femeie care a dat tot ce-a avut mai bun pentru familia ei.

Într-o duminică, Alina a venit singură la mine.

— Mamă… Radu exagerează uneori. Știu că faci tot ce poți pentru Ilinca.

Am privit-o lung.

— Alina, eu nu pot fi altfel decât sunt. Dacă dragostea mea nu-i destul… atunci ce rost mai are?

A plecat fără să spună nimic.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare chiar contează atât de mult banii pentru dulciuri? Sau am uitat noi ce înseamnă cu adevărat să fii familie?

Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine… Dar voi? Ce credeți? E vina mea că n-am avut bani pentru „tratamente” sau vina lor că au uitat gustul copilăriei adevărate?