Am crezut că fac un gest omenos când am acceptat ca soacra mea să se mute la noi după AVC, dar încet-încet am ajuns străină în propria casă. M-a durut mai tare pasivitatea soțului meu decât toate criticile ei, fiindcă de fiecare dată mă lăsa singură în fața umilinței. În ziua în care mi-au pus pe masă un set de reguli pe care trebuia să le respect ca să existe „armonie”, mi-am făcut bagajul și am plecat.