Am rămas singură cu soacra bolnavă, mi-am pierdut serviciul și aproape și copiii. Abia când am spus „ori plătim toți, ori o mutăm la centru” familia a fost obligată să mă audă
„Iar m-a făcut hoață”, i-am spus lui Ionuț cu vocea tremurată, în timp ce strângeam de pe jos boabele de orez împrăștiate prin bucătărie. „A zis că i-am furat verigheta. Verigheta ei era în frigider, lângă brânză.”
El și-a scos geaca, s-a uitat două secunde la mine și a oftat.
„Știi că nu-și dă seama ce spune.”
„Știu. Dar eu îmi mai dau seama?”
Atât am zis și m-am așezat pe scaun. Simțeam că-mi pocnește capul. Soacra mea, tanti Marioara, avea demență de aproape doi ani. La început au fost doar lucruri mici. Uita aragazul aprins. Punea telecomanda în dulapul cu farfurii. Mă întreba de zece ori pe zi unde e soțul ei, deși socrul murise de șapte ani. Apoi a început să iasă pe poartă în papuci, să bată la vecini și să spună că e ținută cu forța.
Și, fără să-mi dau seama, toată povara a căzut pe mine.
Eu îi dădeam medicamentele. Eu o spălam când nu mai voia să intre în baie. Eu schimbam lenjerii, găteam separat pentru ea, mergeam cu ea la neurolog, la medicul de familie, la analize. Tot eu mă trezeam noaptea când deschidea ușa de la intrare și spunea că pleacă „la copii”, deși copiii ei aveau peste 40 de ani.
Ionuț? „Ajut” era cuvântul lui preferat.
„Spune-mi doar ce să fac.”
Dar eu nu mai aveam nevoie de promisiuni. Aveam nevoie să facă. Să vadă singur. Să preia. Nu să mă întrebe ca și cum eu eram șefa unui spital improvizat în apartamentul nostru din Pitești.
Sora lui, Mirela, venea duminica uneori, cu o pungă de portocale și cu aerul ăla de om sensibil.
„Of, săraca mama… ce greu trebuie să-ți fie, Alina.”
Și după o oră pleca.
Greu? Nici nu mai știam ce înseamnă cuvântul ăsta. Eu deja trăiam într-o oboseală care nu mai semăna cu nimic. Lucram la o firmă de contabilitate. Începusem să întârzii. Ba pentru că tanti Marioara ascunsese cheile, ba pentru că făcuse pe ea și nu puteam s-o las așa, ba pentru că refuza medicamentele și trebuia s-o conving o oră întreagă.
Șefa m-a chemat într-o zi în birou.
„Alina, nu te mai recunosc. Ai greșit trei situații luna asta. Ai lipsit fără să anunți. Ce se întâmplă?”
Am vrut să fiu tare, dar m-a bufnit plânsul chiar acolo, pe scaunul ei.
„Am grijă de soacra mea. Singură.”
A dat din cap cu milă. M-a înțeles omenește. Dar firma n-a mai putut.
Peste două săptămâni am plecat.
Acasă n-am spus din prima. Mi-a fost rușine. Parcă pierdusem nu doar salariul, ci și ultima bucată din mine care mai era doar a mea.
Când au aflat copiii, m-a durut altfel. Radu, băiatul meu, clasa a zecea, a trântit ușa de la cameră.
„Normal că ți-ai pierdut serviciul. Tu nu mai faci nimic pentru noi!”
Iar Mara, mai mică, nici măcar n-a țipat. A spus încet, și parcă a fost și mai rău:
„Mami, tu stai tot timpul cu buni Marioara. Cu mine de ce nu mai stai?”
În seara aia am intrat în baie, am dat drumul la apă și am plâns cu pumnii în gură, să nu mă audă nimeni. Mă simțeam o femeie sfârșită. Soție proastă, mamă absentă, noră de serviciu.
Peste câteva zile, tanti Marioara a căzut în hol. Nimic grav, slavă Domnului, dar eu n-am mai putut s-o ridic singură. Tremuram toată. L-am sunat pe Ionuț de șapte ori. Pe Mirela de trei ori.
N-a răspuns nimeni.
Când a ajuns Ionuț acasă, după aproape două ore, eu stăteam jos lângă mama lui, pe gresie, cu spatele lipit de perete. Nu mai aveam nici putere, nici rușine.
„S-a descărcat telefonul”, a zis.
Atunci m-am ridicat și i-am spus direct, fără ocolișuri:
„Ascultă-mă bine. Ori angajăm o îngrijitoare cu program fix și plătiți tu și Mirela în mod egal, ori o mutăm într-un centru specializat. Eu am terminat. Nu mai negociez. Nu mai explic. Nu mai cad odată cu ea.”
A încremenit.
„Cum să o ducem la centru? Ce o să zică lumea?”
Am râs. Un râs urât, obosit.
„Lumea? Lumea a venit noaptea s-o schimbe? Lumea mi-a plătit mie salariul pierdut? Lumea a auzit când copilul meu mi-a zis că nu mai am timp pentru el?”
A doua zi a venit și Mirela, supărată foc.
„Adică tu ne șantajezi emoțional?”
„Nu. Vă predau partea voastră de realitate.”
A urmat scandal. Ton ridicat. Uși trântite. Reproșuri vechi scoase la suprafață. Mirela a zis că eu exagerez. Ionuț a zis că sunt rece. Eu le-am pus pe masă facturile, rețetele, programările, lista cu nopțile nedormite și hârtia de încetare a contractului meu de muncă.
S-a făcut liniște.
Din liniștea aia au început, în sfârșit, să vadă.
După o săptămână, am găsit o îngrijitoare, doamna Viorica, patru ore dimineața și patru seara în zilele cele mai grele. Costul îl împart Ionuț și Mirela. În plus, au făcut și un program. Mirela o ia pe mama ei două weekenduri pe lună. Ionuț se ocupă acum de medici și de cumpărături. Nu perfect, nu ca la carte, dar real. Cu mâinile lui.
Eu încă nu mi-am revenit complet. Nici cu banii nu stăm grozav. Încerc să-mi caut alt serviciu și să repar ce s-a rupt cu copiii. Seara stau cu Mara la teme și cu Radu mai ies până la magazin, doar noi doi, cum făceam înainte. Încet, greu, dar încerc.
Cel mai tare m-a durut că a trebuit să ajung la capăt ca să fiu crezută.
Spuneți-mi sincer: de ce într-o familie grija cade mereu pe cel care tace și duce? Și voi ați pus vreodată o limită atât de târziu, încât aproape v-a costat tot?