Numele meu este Nicoleta și povestea mea începe într-o dimineață rece de noiembrie, când am realizat că bărbatul pe care îl iubeam nu mai era același. Ceea ce părea o simplă grijă pentru curățenie s-a transformat, treptat, într-o obsesie care ne-a înghițit căsnicia. Am luptat cu neputință, rușine și speranță, încercând să salvez ceea ce odinioară părea de neclintit.
O poveste despre o familie odinioară plină de bucurie și râsete, acum umbrită de tăcere și tristețe. Aceasta este povestea unui tată care nu mai poate vorbi despre fiica sa fără lacrimi. O privire asupra unei vieți care ar fi putut fi diferită, dar soarta a avut alte planuri.
Creșterea unui copil, mai ales a unei fiice, înseamnă să-i oferi tot ce e mai bun. Soțul meu și cu mine am realizat acest lucru aproape simultan. Fiica noastră, Ana, s-a născut târziu în viețile noastre și știam că va fi singurul nostru copil. Chiar și în timp ce eram în spital într-o stare fragilă, repetam același lucru: cumpără cele mai bune scutece și
Maria și Andrei aveau o fiică iubită, Ana, care creștea. A absolvit liceul și a început drumul ei independent la facultate. Părinții ei erau mândri de realizările ei. Dar, cum au spus ei, viața a luat o întorsătură neașteptată.
Emilia a trăit mereu sub controlul celor apropiați. Era obișnuită cu asta și nu a rezistat niciodată, nici măcar nu s-a gândit la ce ar putea fi mai bine pentru ea. A fost întotdeauna ascultătoare. Părinții ei stricți i-au învățat ascultarea încă din școala primară. Mama ei, Sorina, a insistat ca Emilia să urmeze o școală privată prestigioasă. Familia presupunea că dragostea ei pentru literatură o va conduce către o carieră de succes, dar viața avea alte planuri.
A fost vina tatălui? Silueta fragilă a mamei era vizibilă prin cămașa de noapte. Mașina nouă a tatălui era o altă amintire vie din copilăria lui Andrei. Prezența constantă a mamei pe canapeaua din sufragerie era un semn al depresiei ei, dar Andrei a înțeles acest lucru abia mai târziu. În anii ’90, nimeni din micul lor oraș nu vorbea despre sănătatea mintală.
Prietenul meu locuia la doar câteva străzi distanță. Soția lui, Ana, a deschis ușa și a spus: „Andrei e în bucătărie.” Am intrat și l-am găsit pe prietenul meu frecând vasele cu meticulozitate. Puțin știam că acest simplu gest va duce la o întorsătură neașteptată a evenimentelor.
Tatăl meu nu se abține și îmi trimite frecvent mesaje furioase. Am blocat numeroase numere, dar mereu găsește unul nou de pe care să-mi scrie. Conținutul mesajelor variază, dar sunt pline de blesteme. Tatăl meu îmi dorește lucruri groaznice, inclusiv moartea și boala. Cum poate un tată să scrie astfel de lucruri propriei sale fiice? El nu vede asta ca fiind ceva greșit.
Toți prietenii mei mi-au spus că este o idee proastă și că nu ar trebui să-mi ajut copiii adulți atât de des. Totuși, am simțit că era necesar. Când fiica mea mi-a cerut să mă mut la ea pentru o săptămână ca să am grijă de nepotul meu în timp ce ea învăța pentru examene, am acceptat fără ezitare. S-a dovedit că aveau nevoie de ajutor cu mai mult decât doar copilul.
Aceste cuvinte lasă o amprentă nu doar asupra vieții ei, ci și asupra copiilor ei. Care este vina lor? Se gândește cineva la copii în astfel de situații?
Elena a fost întotdeauna puternică și deșteaptă. Practica sporturi și câștiga regulat competiții. Întreaga școală era mândră de ea. Cumva, reușea să-și mențină notele ridicate, chiar dacă sportivii de obicei se chinuie cu asta. Uneori, copiii de succes cresc și se schimbă brusc. Dar Elena nu s-a schimbat. A început o afacere în micul nostru oraș. Totul părea bine până când
Am 29 de ani, dar îmi sărbătoresc ziua de naștere de două ori pe an. O dată în ziua în care m-am născut și a doua oară în ziua în care am fost salvat dintr-un incendiu. Sora mea mai mare m-a scos afară cu doar câteva minute înainte să ajungă pompierii. Nu ar fi avut nicio șansă să ajungă la timp. Povestea este destul de simplă, de fapt.
