Se spune că cu cât un cuplu se întâlnește mai mult timp, cu atât este mai greu să facă o căsnicie să funcționeze. Ana și Andrei au fost împreună timp de opt ani înainte de a decide în sfârșit să se căsătorească. De-a lungul acestor ani, nu au locuit niciodată împreună, fiecare fiind mulțumit cu spațiul său personal. Decizia de a se căsători a fost determinată de o sarcină neașteptată.
Am terminat școala, am mers la facultate, m-am căsătorit. Dar nu m-am înțeles cu soțul meu și am divorțat. Acum nu am unde să locuiesc și trebuie să închiriez un apartament. La început
Este o realitate dură, dar fiica mea a ales să se căsătorească cu un bărbat care refuză să muncească. De peste un an, trăiește din joburi part-time, în timp ce fiica mea se chinuie să-și crească singură copilul.
Am cunoscut-o pe Victoria prin intermediul mamei mele. Obișnuiau să lucreze împreună. Deși au pierdut legătura, îmi plăcea să mai stau de vorbă cu Victoria din când în când. Păream să avem personalități similare. Viața Victoriei a fost departe de a fi ușoară. La treizeci de ani, a născut a doua fiică, iar doar un an mai târziu, soțul ei iubit a murit subit. A rămas într-un apartament cu două camere cu
Sunt incredibil de mândră de fiul meu, Andrei, și cred că este o persoană minunată. Sunt mai ales mândră pentru că l-am crescut singură. Tatăl lui, Radu, ne-a părăsit când Andrei era doar un bebeluș. A fost o perioadă dificilă, deoarece nu aveam pe nimeni care să ne ajute. Singurul lucru care mă consola era casa mică pe care am moștenit-o de la mama mea decedată.
Pentru a mă asigura că poate merge la facultate, am angajat cei mai buni meditatori pentru ea. Dar se pare că tatăl ei o finanța în secret fără știrea mea. Am și o altă fiică. Ea este
Am abordat situația cu toată responsabilitatea, achiziționând tot ce era necesar cu mult timp înainte. Andrei m-a ajutat, reușind chiar să renoveze camera copilului înainte de sosirea bebelușului nostru.
Am rămas surprinsă și am început să dau ochii peste cap. Între timp, vecina mea a continuat: „Aproape că am plâns ieri! Mama ta mergea, abia cărându-și pungile, toată transpirată! Cum e posibil așa ceva?”
„Nu mai plânge! Nu ți-am promis nimic! Nu te vreau pe tine sau copilul!” a strigat Andrei. S-a întors și a plecat. Am stat pe banca din parc mult timp, pierdută în gânduri.
Stând pe un scaun, încearcă să le spele, uneori scăpându-le și spargându-le, plângând. O consolez, apoi spăl din nou farfuriile și cănile din cauza calității muncii asistentei mele.
Am trei copii. Din păcate, soțul meu a decedat când cel mai mic dintre ei avea doar șase luni. Deși avem propria noastră casă, trăitul din ajutoare sociale este imposibil, iar chiria trebuie plătită. Fratele meu ne-a sprijinit în primele șase luni, dar și el are propria familie de întreținut. A trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. Nu câștig mult și trebuie să lucrez ore lungi.
Aceste cuvinte lasă o amprentă nu doar asupra vieții ei, ci și asupra copiilor ei. Care este vina lor? Se gândește cineva la copii în astfel de situații?
