„Oh nu, nu cumpărăm niciun raft de cărți. Și cu siguranță nu cumpărăm nici o canapea de aici,” i-am spus soțului meu

„Oh nu, nu cumpărăm niciun raft de cărți. Și cu siguranță nu cumpărăm nici o canapea de aici,” i-am spus soțului meu.

Gabriela și Iosif tocmai se mutaseră în noul lor apartament din inima agitată a orașului. Entuziasmul unui nou început era palpabil, dar la fel era și anxietatea de a umple sufrageria spațioasă, dar goală. În timp ce se plimbau prin culoarele unui magazin de mobilă șic, ochii Gabrielei au fost atrași de liniile elegante ale unui raft modern.

„Uite-l pe acesta, Iosif! S-ar potrivi perfect lângă fereastră,” a exclamat ea, vocea ei răsunând ușor în showroom-ul vast.

Iosif, însă, ezita, mintea lui trecând prin angajamentele lor financiare. „Gabriela, îți amintești ce am discutat? Trebuie să fim atenți cu cheltuielile. Avem ipoteca și creditele pentru studii. Poate ar trebui să amânăm achizițiile mari pentru o vreme.”

Fața Gabrielei s-a întristat. Știa că avea dreptate, dar pereții goi și colțurile neocupate ale noii lor case păreau să-i amplifice dezamăgirea. „Bine, poate ai dreptate. Dar ce zici de o canapea mică? Ceva nu prea scump?” a propus ea, încercând să păstreze speranța în voce.

Au mers către secțiunea cu canapele, fiecare arătând mai invitantă decât cealaltă. Gabriela s-a așezat pe o canapea plușată, albastru marin, simțind țesătura moale pe pielea ei. „E ca și cum ai sta pe un nor, Iosif. Nu putem să ne gândim la asta?”

Iosif s-a așezat lângă ea, confortul momentului ușurându-i temporar grijile. „Este frumoasă,” a admis el, dar apoi telefonul i-a vibrat. Era un memento pentru plata creditului pentru studii care trebuia făcută săptămâna următoare. Realitatea situației lor financiare s-a reinstalat. „Hai să ne mai gândim puțin, bine?”

Cu reticență, Gabriela a fost de acord și au părăsit magazinul cu nimic altceva decât un pliant și inimi grele.

În următoarele săptămâni, subiectul mobilierului a reapărut de mai multe ori. Fiecare discuție s-a încheiat cu aceeași concluzie: nu era momentul potrivit. Gabriela a încercat să-și ascundă frustrarea, dar devenea din ce în ce mai greu în fiecare zi. Apartamentul gol răsuna cu conversațiile lor tensionate, un memento constant al ceea ce nu-și puteau permite.

Într-o seară, când Iosif s-a întors de la muncă, a găsit-o pe Gabriela stând pe podeaua sufrageriei, cu spatele sprijinit de peretele rece și gol. „Nu mai pot suporta asta, Iosif. Să trăiesc așa, într-o casă goală, mă epuizează,” a mărturisit ea, cu lacrimi în ochi.

Iosif s-a așezat lângă ea, inima lui scufundându-se. „Știu, știu că e greu. Dar trebuie să fim responsabili. Pentru viitorul nostru,” a spus el, deși vocea lui lipsea de convingere.

Tensiunea dintre ei a crescut în lunile următoare. Lipsa confortului din casa lor s-a infiltrat în relația lor, transformând iritațiile minore în certuri. Spiritul vibrant al Gabrielei s-a stins, iar încercările lui Iosif de a planifica un viitor mai bun păreau din ce în ce mai inutile.

Într-o seară rece, Gabriela și-a făcut bagajele. „Am nevoie de spațiu, Iosif. Am nevoie să mă simt vie din nou,” a spus ea încet, evitând privirea lui.

Iosif a privit în tăcere cum ea ieșea pe ușă. Apartamentul gol părea mai gol ca niciodată. Se întreba dacă visele lor de prudență financiară meritau prețul fericirii lor. Când ușa s-a închis cu un clic, ecoul părea să-i răspundă cu un nu răsunător și gol.