„E dezordinea lui, el ar trebui să o curețe,” insistă nora, arătând cerealele împrăștiate peste tot în apartament
Soarele dimineții abia se strecura prin perdelele micului apartament al lui Lucian și Andreea când haosul s-a declanșat. Era o dimineață tipică de sâmbătă, dar cu un strat suplimentar de tensiune care se acumulase de săptămâni. Lucian, un contabil harnic, lucrase ore suplimentare la serviciu, lăsând majoritatea treburilor casnice pe umerii soției sale, Andreea, care echilibra și ea un job full-time ca asistentă medicală.
Fiu lor în vârstă de doi ani, Matei, era un copil energic care iubea să exploreze fiecare colț al casei lor. În acea dimineață, Matei descoperise un joc nou. În timp ce părinții săi discutau planurile zilei, el reușise să scoată o cutie mare de cereale din cămară și începuse să le împrăștie peste tot pe podeaua sufrageriei.
Andreea, deja epuizată de tura de noapte, a intrat în sufragerie și l-a găsit pe Matei râzând în mijlocul unui ocean de cereale. Inima i s-a strâns, nu doar din cauza mizeriei, ci și la gândul că trebuie să se ocupe singură de curățenie. L-a strigat pe Lucian, care era în bucătărie sorbindu-și cafeaua, fără să fie conștient de dezastrul care se desfășura.
„Lucian, te rog, poți să te ocupi de asta?” vocea Andreei era un amestec de oboseală și frustrare.
Lucian și-a arătat capul din spatele colțului, ochii i s-au mărit la vederea scenei. „Oh, wow, ce multe cereale,” a murmurat, apoi s-a întors la cafeaua sa. „Trebuie să termin niște treabă astăzi, Andreea. Poți să te ocupi tu?”
Andreea a simțit un val de furie. Nu era doar despre cereale; era despre nenumăratele ori când a trebuit să compenseze acasă. „E fiul tău, e dezordinea ta de asemenea, Lucian. Nu mai fac asta singură,” a declarat ea, vocea ei fermă.
Lucian, simțind presiunea termenelor limită care se apropiau, a răspuns mai aspru decât intenționase. „Nu pot astăzi, Andreea. Știi cât de mult am de făcut acum.”
Cearta a escaladat rapid, amândoi simțindu-se subapreciați și copleșiți. Andreea, într-un moment de disperare, și-a luat paltonul și cheile. „Am nevoie de aer. Tu rezolvă asta,” a spus ea, trecând peste cereale și ieșind pe ușă, lăsându-l pe Lucian nedumerit și singur cu Matei.
Orele au trecut, iar cerealele au rămas pe podea. Matei, obosit de aventurile sale anterioare, dormise între timp și se trezise. Lucian, prins în munca sa, abia se mișcase din locul său de la masa din sufragerie. Apartamentul era tăcut, cu excepția sunetului ocazional al mașinilor de afară și a zumzetului îndepărtat al orașului.
Când Andreea s-a întors, soarele apunea, iar mizeria era încă acolo, neatinsă. A oftat adânc, dezamăgirea grea în inima ei. Fără un cuvânt, a început să curețe, mișcările ei lente și obosite. Lucian a privit de la distanță, vinovăția lui crescând, dar cuvintele îi erau blocate în gât.
Cerealele au fost în cele din urmă curățate, dar problema a rămas nerezolvată. În acea noapte, când stăteau întinși în pat, spațiul dintre Lucian și Andreea părea mai larg ca niciodată. Mizeria fusese mai mult decât doar cereale; fusese un simbol al relației lor tensionate, o relație care, ca și cerealele împrăștiate, părea din ce în ce mai greu de recompus.