Valentina: Între Oglindă și Privirile Celorlalți

— Valentina, iar ai uitat să te razi la subraț? Vocea mamei mele răsună din hol, tăioasă ca o lamă. Mă uit în oglindă, cu prosopul strâns pe piept, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu am uitat. Am ales. Dar cum să-i spun asta mamei mele, care a crescut cu ideea că o femeie trebuie să fie „fină ca mătasea”?

Aveam 30 de ani când am decis că nu mai vreau să mă chinui. De la 12 ani, de când mi-a apărut primul fir de păr pe picioare, am trăit cu rușinea asta. Colegele râdeau la vestiar: „Uite-o pe Valentina, are picioare ca tataie!” Am plâns atunci, iar mama mi-a cumpărat primul aparat de ras. De atunci, ritualul ăsta a devenit o corvoadă. Mă iritam, mă tăiam, mă ascundeam sub pantaloni lungi vara. Dar nimeni nu știa că eu sufăr de hirsutism – o boală care îmi face corpul să producă mai mult păr decât „normal”.

La 30 de ani, după încă o vizită la dermatolog și încă o rețetă cu creme scumpe, am cedat. Nu mai pot. Nu vreau să-mi urăsc corpul pentru ceva ce nu pot controla. Am început să port fuste fără să mă rad. Să merg la sală cu tricoul ridicat, fără să-mi ascund burta sau firele negre de pe abdomen.

Prima dată când am ieșit așa pe stradă, am simțit toate privirile pe mine. În tramvai, două fete au început să șușotească și să râdă. Un bătrân m-a privit lung și a dat din cap dezaprobator. Dar cel mai tare m-a durut reacția fratelui meu, Radu: „Valentina, ce-i cu tine? Vrei să râdă lumea de noi?”

Am încercat să-i explic: „Nu mai pot trăi după regulile altora. E corpul meu!”

— Da’ ce, ești feministă din aia? Să nu te miri dacă nu te mai ia nimeni de nevastă!

M-am simțit mică, dar nu m-am dat bătută. Am postat o poză pe Instagram cu picioarele mele „nefinisate”. Comentariile au venit valuri: „Bravo, Valentina!”, „Ești curajoasă!”, dar și „E scârbos!”, „Du-te și te aranjează!”. O prietenă veche, Mirela, mi-a scris în privat: „Nu te recunosc. Ce s-a întâmplat cu fata cochetă care erai?”

I-am răspuns simplu: „S-a săturat să se ascundă.”

La muncă a fost cel mai greu. Lucrez ca educatoare la o grădiniță din București. Într-o zi, directoarea m-a chemat la ea în birou:

— Valentina, am primit plângeri de la câțiva părinți. Spun că nu ești un exemplu bun pentru copii…

— Pentru că nu mă rad?

— Ei… zic că imaginea contează. Poate ar trebui să fii mai atentă.

Am ieșit din birou cu lacrimi în ochi. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva chiar îi fac pe ceilalți să sufere din cauza alegerii mele. Dar când am ajuns acasă și l-am văzut pe fiul meu, Matei, alergând spre mine cu brațele deschise, mi-am dat seama că pentru el sunt perfectă așa cum sunt.

Seara aceea am petrecut-o cu mama la masă. Tăcerea era grea.

— Mamă… știu că te deranjează ce fac. Dar nu pot trăi toată viața ascunzându-mă.

— Eu vreau doar să-ți fie bine… Să nu suferi.

— Sufăr mai tare când încerc să fiu altcineva.

A oftat adânc și mi-a luat mâna peste masă.

— Poate că lumea s-a schimbat… Poate că tu ai dreptate.

Nu știu dacă m-a înțeles cu adevărat sau doar a vrut să mă liniștească. Dar pentru prima dată am simțit că nu mai sunt singură.

În zilele următoare am primit mesaje de la alte femei care treceau prin același lucru: „Și eu sufăr de hirsutism”, „Mi-e rușine să merg la piscină”, „Mulțumesc că ai avut curajul să vorbești”. Am început să organizez întâlniri online cu ele, să ne susținem reciproc.

Dar prejudecățile nu dispar peste noapte. La piață, vânzătoarea mi-a spus într-o zi:

— Fata mamii, ia-ți niște ceară! Așa nu te ia nimeni în serios.

Am zâmbit și i-am răspuns:

— Poate că nu vreau să mă ia nimeni în serios pentru felul în care arăt.

Acum, când mă uit în oglindă, văd tot aceleași fire negre și groase pe piele. Dar nu le mai urăsc. Sunt parte din mine. Și dacă lumea nu poate accepta asta… poate că problema nu e la mine.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să fim acceptate? Cât timp ne vom lăsa definite de standarde care nu ni se potrivesc? Poate e timpul să fim noi cele care schimbăm regulile.