Umbrele din Oglindă: Povestea Anei, Mariei și Ioanei

— Ana, iar ai uitat să duci gunoiul! Ți-am spus de atâtea ori! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. M-am oprit în prag, cu mâinile strânse la spate, simțind cum mi se strânge stomacul. Aveam douăzeci și șase de ani și încă mă simțeam ca o adolescentă certată pentru orice pas greșit.

— Îmi pare rău, mamă, am uitat… am avut o zi grea la serviciu, am încercat să mă scuz, dar știam că nu va conta. Pentru ea, scuzele mele erau doar zgomot de fundal.

Maria și Ioana mă așteptau la cafeneaua noastră preferată din centru. Era locul unde ne ascundeam de lume și unde fiecare dintre noi își lăsa sufletul pe masă. Maria era mereu aranjată impecabil, cu un zâmbet larg care ascundea însă o tristețe pe care doar noi două o cunoșteam. Ioana era opusul: părul prins neglijent, haine largi, mereu cu o carte în mână și cu privirea pierdută undeva departe.

— Fetelor, azi nu mai pot, am impresia că mă sufoc în casa aia! am izbucnit înainte să apuc să-mi comand cafeaua.

Maria a oftat adânc:
— Știu exact ce simți. Tata iar mi-a spus că nu fac nimic cu viața mea dacă nu mă mărit până la treizeci de ani. Parcă nu contează că am job bun sau că mă descurc singură…

Ioana a zâmbit amar:
— La mine e invers. Mama zice că pierd vremea cu cărțile și că n-o să găsesc niciodată pe cineva care să mă accepte așa cum sunt. Parcă tot ce fac e greșit.

Am tăcut toate trei pentru câteva secunde. Era liniștea aceea apăsătoare care spune mai mult decât orice cuvânt. Fiecare dintre noi purta o povară invizibilă: așteptările celorlalți.

În acea seară, acasă, m-am privit în oglindă. M-am întrebat cine sunt eu dincolo de toate vocile care-mi spun ce ar trebui să fiu. Eram Ana cea care visa să devină scriitoare, dar care lucra ca asistentă într-un birou de avocatură doar pentru că „e un job sigur”. Eram Ana care nu avea curaj să spună ce simte nici măcar celor mai apropiați oameni.

A doua zi, la birou, șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat în biroul lui:
— Ana, ai făcut o greșeală în raportul acesta. Trebuie să fii mai atentă dacă vrei să rămâi aici.

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima dată când greșeam, dar fiecare reproș mă făcea să mă simt tot mai mică. Am ieșit din birou cu ochii în lacrimi și m-am ascuns în baie. Mi-am trimis un mesaj Mariei: „Nu mai pot. Simt că nu sunt bună de nimic.”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am început să evit întâlnirile cu fetele, să refuz invitațiile la ieșiri și să mă izolez tot mai mult. Maria și Ioana au observat schimbarea mea și au încercat să mă ajute.

— Ana, hai cu noi la munte weekendul ăsta! Poate îți prinde bine aerul curat, mi-a spus Ioana într-o zi.

— Nu pot… am mult de lucru… am mințit eu, deși adevărul era că nu voiam să fiu o povară pentru ele.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Maria a venit la mine acasă fără să anunțe. M-a găsit stând pe podea, cu genunchii la piept și ochii roșii de plâns.

— Ana, nu ești singură! Toate trecem prin asta! Nu lăsa vocile astea să te doboare!

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Pentru prima dată am spus cu voce tare tot ce simțeam: frica de eșec, sentimentul că nu sunt destul de bună, presiunea de a fi „perfectă” pentru toți ceilalți.

— Știi ce? a spus Maria după ce m-am liniștit puțin. Hai să facem ceva nebunesc! Să scriem fiecare câte o scrisoare către noi înșine, către fetița care am fost cândva. Să-i spunem cât valorează!

A fost primul pas spre vindecare. Ne-am întâlnit toate trei și am citit scrisorile cu voce tare. Am plâns împreună, ne-am îmbrățișat și ne-am promis că vom încerca să fim mai blânde cu noi înșine.

Dar viața nu e un film cu final fericit garantat. După câteva luni, Maria a primit vestea că tatăl ei are cancer. Ioana a fost concediată pe neașteptate din cauza restructurărilor. Eu am avut un atac de panică la birou și am fost nevoită să-mi iau concediu medical.

În ciuda tuturor acestor lovituri, ceva s-a schimbat între noi: nu ne-am mai ascuns suferința una de cealaltă. Am început să vorbim deschis despre anxietate, despre depresie, despre cât de greu e uneori să te ridici din pat dimineața.

Într-o zi de primăvară, după luni întregi de terapie și discuții sincere cu prietenele mele, am avut curajul să-i spun mamei:
— Mamă, vreau să încerc să scriu o carte. Nu știu dacă va fi un succes sau nu, dar simt că trebuie să fac asta pentru mine.

A tăcut preț de câteva secunde lungi.
— Dacă asta te face fericită… încearcă! a spus ea într-un final.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să scap complet de umbrele din oglindă sau dacă voi ajunge vreodată să mă iubesc pe deplin. Dar știu că nu mai sunt singură pe drumul acesta.

Oare câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să fim noi înșine? Câte femei își ascund visele sub presiunea așteptărilor altora? Voi ce ați face dacă ați avea curajul să vă urmați inima?