Toți au crezut că sunt bona, nu mama: Povestea identității și a prejudecăților

— Nu vă supărați, dar sunteți sigură că aveți voie să luați copilul din parc? a întrebat doamna cu părul strâns în coc, privindu-mă de sus, în timp ce îl țineam pe Vlad de mână. Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji, iar Vlad, băiețelul meu de cinci ani, s-a uitat la mine nedumerit. — E mama mea! a spus el cu voce tremurată, dar femeia a continuat să mă scruteze cu suspiciune.

Mă numesc Mirela și am crescut într-un sat mic din județul Vaslui. Mama mea era romă, iar tata român. Am moștenit pielea măslinie și părul negru ca abanosul de la mama, ochii verzi de la tata. Toată copilăria am simțit privirile celor din jur: la școală, la magazin, chiar și la biserică. „Fata țigăncii”, șușoteau vecinii când treceam pe uliță. Am învățat să merg cu capul sus, dar fiecare cuvânt rănea ca o piatră aruncată pe furiș.

Când am ajuns la liceu în Iași, am crezut că orașul mare mă va înghiți și voi deveni invizibilă. Dar nu a fost așa. Într-o zi, colega mea de bancă, Oana, m-a întrebat direct: — Tu chiar ești româncă? Nu pari. Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. M-am obișnuit să fiu întrebată dacă sunt din altă țară sau dacă părinții mei sunt „de-ai noștri”.

L-am cunoscut pe Sorin la facultate. El era blonduț, cu ochi albaștri, dintr-o familie de profesori din Bacău. M-a iubit pentru cine eram, sau cel puțin așa am crezut. Când i-am cunoscut părinții, mama lui m-a privit lung și mi-a spus: — Ce piele frumoasă ai! Parcă ai fi venită din Grecia… sau poate Turcia? Am râs politicos, dar am simțit că nu mă vedea ca pe o posibilă noră.

Ne-am căsătorit totuși, după multe discuții și promisiuni că dragostea noastră va trece peste orice. Când s-a născut Vlad, am simțit pentru prima dată că aparțin cuiva fără rezerve. El era al meu, eu eram a lui. Dar lumea nu ne-a lăsat în pace.

În parc, la grădiniță, la supermarket — mereu aceleași priviri întrebătoare. Odată, educatoarea l-a întrebat pe Vlad: — Cine te aduce azi acasă? — Mama mea! a răspuns el mândru. — Aaa… nu știam că ești adoptat! a spus ea zâmbind larg către mine. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Sorin încerca să mă liniștească: — Nu-i băga în seamă! Dar el nu știa cum e să fii privit ca un străin în propria țară, în propria familie chiar. Când mergeam la rudele lui de sărbători, mă simțeam ca un obiect exotic expus pe masă: „Ce mai face Mirela? Cum e la voi?” Dar niciodată nu mă întrebau despre copilăria mea sau despre părinții mei.

Cel mai greu moment a fost într-o zi de vară, când Vlad avea patru ani. Eram în parc și îl ajutam să urce pe tobogan. O altă mamă s-a apropiat de mine și mi-a spus: — Sunteți noua bonă a familiei Popescu? Am auzit că au angajat pe cineva din Republica Moldova… Am rămas fără cuvinte. Vlad s-a uitat la mine speriat și a început să plângă: — Nu vreau bonă! Vreau pe mama! Atunci am simțit că toată durerea adunată în ani de zile iese la suprafață ca un vulcan.

Am ajuns acasă și i-am povestit lui Sorin. S-a enervat și a vrut să meargă să le spună tuturor ce fel de oameni sunt. Dar nu era vina lor doar — era vina unei societăți care judecă după aparențe, care nu poate accepta diversitatea nici măcar în sânul propriei familii.

Cu timpul, Vlad a început să pună întrebări: — Mama, de ce oamenii cred că nu ești mama mea? De ce pielea ta e mai închisă decât a mea? I-am povestit despre bunica lui, despre rădăcinile noastre și despre cât de frumoasă e lumea când e diferită. Dar nu știu dacă l-am convins cu adevărat.

La școală, Vlad a avut probleme cu alți copii care îi spuneau că e „adoptat” sau că are o mamă „străină”. Am mers la ședințe cu părinții și am încercat să explic cât de mult doare un cuvânt aruncat la întâmplare. Unii au înțeles, alții au ridicat din umeri.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit plângând pentru că un coleg i-a spus că nu are mamă adevărată, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: Cine sunt eu pentru lumea asta? Sunt doar o etichetă? O culoare? Un nume straniu?

Am decis să nu mă mai ascund. Am început să vorbesc deschis despre originile mele la școală, la serviciu, chiar și pe rețelele sociale. Am scris un articol despre ce înseamnă să fii judecat după aspect și l-am publicat pe un blog local. Am primit sute de mesaje — unele pline de ură, dar multe altele pline de empatie.

Sorin m-a susținut mereu, dar între noi au apărut fisuri. El voia liniște, eu voiam dreptate. Certurile noastre au devenit tot mai dese: — De ce nu poți să ignori? mă întreba el exasperat. — Pentru că nu pot să-l las pe Vlad să creadă că e ceva greșit cu mine sau cu el! îi răspundeam printre lacrimi.

Într-o zi, Vlad m-a întrebat: — Mama, tu ești mândră că ești diferită? L-am strâns tare în brațe și i-am spus: — Sunt mândră că sunt mama ta și că suntem cine suntem.

Dar uneori mă întreb: cât timp va mai trece până când oamenii vor vedea dincolo de culoarea pielii sau de nume? Cât timp va trebui să luptăm pentru dreptul de a fi văzuți ca oameni întregi?

Voi ce credeți? Suntem definiți doar de aparențe sau putem schimba ceva dacă avem curajul să fim noi înșine?