Strigătul care nu s-a auzit niciodată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce din apartamentul de deasupra răsuna iarăși muzica dată la maximum. Era trecut de miezul nopții și, pentru a treia oară în acea săptămână, încercam să adorm după o zi istovitoare la serviciu. Mama, la celălalt capăt al firului, a oftat adânc.

— Vlad, încearcă să vorbești cu ei frumos. Poate nu-și dau seama…

Am închis ochii strâns. Încercasem. De nenumărate ori. Mă numesc Vlad Ionescu și locuiesc într-un bloc vechi din cartierul Drumul Taberei. După divorțul de Irina, viața mea s-a redus la două camere reci, un televizor vechi și o liniște pe care o prețuiam mai mult decât orice. Dar liniștea aceea era spulberată aproape în fiecare noapte de gălăgia familiei Popescu de la etajul patru.

Prima dată am urcat cu inima cât un purice. Am bătut la ușă și mi-a deschis Andreea Popescu, cu ochii obosiți și copilul agățat de fusta ei.

— Bună seara… Îmi pare rău că deranjez, dar… muzica e cam tare și nu pot să dorm…

A oftat și mi-a promis că va da mai încet. Două ore mai târziu, boxele bubuiau din nou. Așa a început războiul surd dintre mine și vecinii mei. Am încercat să vorbesc cu soțul ei, Sorin, dar m-a întâmpinat cu un zâmbet ironic:

— Ce-ai, dom’le? E bloc, nu mănăstire!

Într-o noapte, după ce am stat treaz până la trei dimineața, am cedat. Am sunat la 112. Vocea operatoarei era calmă:

— Ce urgență aveți?

— Nu mai pot! Vă rog, trimiteți pe cineva! Nu mai rezist!

Au venit polițiștii, au discutat cu Popescu, iar gălăgia s-a oprit pentru câteva zile. Dar apoi totul a reînceput. Am sunat din nou. Și iar. Și iar. Fiecare apel era un strigăt de ajutor, dar și o dovadă a neputinței mele. La serviciu eram tot mai obosit, colegii mă priveau ciudat când adormeam la birou.

Într-o dimineață, șeful meu, domnul Dobre, m-a chemat în birou:

— Vlad, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești omul pe care-l știam.

Am dat din umeri, incapabil să explic că nopțile mele erau un coșmar continuu.

Acasă, mama mă suna zilnic:

— Vlad, nu te izola! Ieși cu prietenii tăi! O să treacă și asta…

Dar prietenii mei erau ocupați cu familiile lor sau plecați din țară. Eu rămăsesem singur cu pereții mei subțiri și cu disperarea care creștea în mine ca o boală.

Într-o seară, după al patrulea apel la 112 în aceeași lună, polițiștii au venit direct la mine.

— Domnule Ionescu, abuzul serviciului de urgență este infracțiune! Nu puteți suna pentru orice zgomot!

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Dar… eu chiar nu mai pot… Nu mă ajută nimeni!

M-au privit cu milă și mi-au dat o amendă. Dar nu m-am oprit. Într-o noapte am sunat iar, plângând în receptor:

— Vă rog… doar să mă asculte cineva…

A doua zi m-au ridicat de acasă. Vecinii mă priveau pe furiș pe casa scării. Mama a venit plângând la secție.

— Vlad, ce-ai făcut? De ce nu mi-ai spus cât de rău îți e?

Am stat 30 de zile în arest preventiv pentru abuzarea serviciului de urgență. În celula rece am avut timp să mă gândesc la tot: la Irina care m-a părăsit pentru că eram prea tăcut; la tata care a murit fără să apuce să-mi spună că e mândru de mine; la mama care îmbătrânește singură într-un sat uitat de lume; la colegii mei care mă evitau; la vecinii care mă considerau nebunul blocului.

Când m-au eliberat, am găsit pe ușă un bilet: „Dacă nu-ți convine aici, mută-te!” Semnat: Popescu.

Am stat pe canapea ore întregi privind tavanul. M-am întrebat dacă nu cumva problema era la mine. Dacă nu cumva gălăgia lor era doar un pretext pentru golul din viața mea. Dacă nu cumva strigătul meu nu era despre muzică sau despre liniște, ci despre faptul că nimeni nu mă asculta cu adevărat.

Într-o zi am ieșit pe bancă în fața blocului și am văzut-o pe Andreea cu copilul ei.

— Vlad… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat…

Am dat din cap fără să spun nimic. Poate că nici ea nu era fericită. Poate că fiecare dintre noi urlam după ajutor în felul nostru.

Acum stau și mă întreb: câți dintre noi suntem cu adevărat ascultați? Câți ne simțim invizibili în propriile vieți? Poate că uneori nu avem nevoie decât ca cineva să ne întrebe sincer: „Ești bine?”