Scrisoarea care mi-a schimbat viața: între datoria față de părinți și dreptul la fericire

— Ce-i asta, Irina? întrebă Radu, ținând în mână un plic alb, cu scrisul mamei mele pe el. Îl recunoscusem imediat, deși nu mai primisem nimic de la ea de aproape șapte ani. Mâinile mi-au început să tremure, dar am încercat să par calmă. Am luat plicul, am tras aer adânc în piept și am rupt sigiliul.

„Irina, conform legii 272/2004 și a Codului Civil, ai obligația legală de a-mi plăti pensie de întreținere. În caz contrar, voi fi nevoită să te dau în judecată.”

Am simțit cum mă sufoc. Radu mă privea nedumerit, neînțelegând de ce mă albesc la față. El nu știa nimic despre copilăria mea, despre cum mama mă ținea mereu la distanță, cum fiecare gest de afecțiune era condiționat de „dacă faci ce spun eu”. Nu știa că tata plecase când aveam opt ani pentru că nu mai suporta crizele ei, iar eu rămăsesem singură cu o femeie rece, calculată și mereu nemulțumită.

— E ceva grav? vrei să vorbim? întrebă Radu cu blândețe.

— E… mama. Vrea să-i plătesc pensie de întreținere. Altfel mă dă în judecată.

Radu a rămas câteva secunde tăcut. Apoi a încercat să glumească:

— Poate are nevoie de bani… Poate e bolnavă…

— Nu e bolnavă! am izbucnit eu. E doar… așa a fost mereu! Vrea să controleze totul! Să mă facă să mă simt vinovată că trăiesc altfel decât vrea ea!

Am început să plâng. Nu plânsesem nici la nuntă, nici când am pierdut primul copil, nici când am aflat că tata murise într-un accident fără să apuce să-mi spună „iartă-mă”. Dar acum, lacrimile curgeau fără oprire.

Radu m-a luat în brațe. Nu știa ce să spună. Nici eu nu știam ce să fac. Să-i dau bani? Să o ignor? Să o dau în judecată la rândul meu?

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe canapea și am rememorat totul: cum mama mă certa dacă luam 9 în loc de 10, cum îmi spunea că nu merit nimic dacă nu fac totul perfect, cum m-a făcut să cred că nu sunt suficient de bună pentru nimeni. Când am plecat la facultate la București, mi-a spus: „Nu te întoarce dacă nu reușești!” Și n-am mai vrut să mă întorc niciodată.

A doua zi am sunat-o pe sora mea mai mică, Laura. Ea încă locuia cu mama.

— Laura, ai primit și tu scrisoare?

— Da… Dar eu nu pot să-i dau nimic. Abia mă descurc cu salariul de la grădiniță. Și oricum… tu știi cum e mama.

— Ce vrea de fapt?

— Să ne pedepsească pentru că nu suntem lângă ea. Să ne țină legate de ea cu orice preț.

Am oftat. Laura avea dreptate. Mama nu voia bani. Voia putere. Voia să simt că îi datorez totul, chiar și după ani în care nu mi-a spus niciodată „te iubesc”.

Am mers la un avocat. Mi-a spus că legea e clară: dacă părintele nu se poate întreține și copiii au venituri, aceștia sunt obligați să plătească pensie de întreținere. Dar dacă părintele a abuzat copilul sau a rupt legătura fără motiv temeinic, instanța poate decide altfel.

— Aveți dovezi? m-a întrebat avocatul.

— Doar amintiri… și câteva mesaje în care mă jignește.

— E greu… Dar putem încerca.

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rude: „Irina, e mama ta! Cum poți s-o lași așa?”, „Nu contează ce-a fost! Ești copilul ei!” Nimeni nu voia să audă povestea mea. Toți vedeau doar imaginea femeii singure care-și cere drepturile.

Radu încerca să mă susțină:

— Ești sigură că vrei să lupți? Poate e mai simplu să-i dai niște bani…

— Nu pot! Dacă cedez acum, n-o să se oprească niciodată! O să găsească mereu alt motiv să mă facă să mă simt vinovată!

Într-o seară am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești mulțumită! M-ai făcut de râs în fața tuturor! Să nu uiți că fără mine n-ai fi ajuns nicăieri!”

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate chiar avea dreptate… Fără ea n-aș fi fost atât de ambițioasă, atât de dornică să demonstrez că pot reuși singură. Dar oare asta îi datora? Viața mea?

Procesul a durat luni întregi. Am depus mărturie despre copilăria mea, despre abuzurile emoționale, despre nopțile în care plângeam sub plapumă ca să nu mă audă. Laura a venit ca martor. Mama a plâns în fața judecătorului și a spus că noi suntem nerecunoscătoare.

Când am ieșit din sala de judecată, m-am simțit mai bătrână cu zece ani. Indiferent ce hotărăște instanța, rana rămânea acolo.

Într-un final, judecătorul a decis că nu sunt obligată să-i plătesc pensie. Că legătura noastră era compromisă iremediabil din cauza comportamentului ei.

Am ieșit pe treptele tribunalului și am privit cerul gri al Bucureștiului. Radu m-a luat de mână.

— Ești bine?

— Nu știu… Poate niciodată n-o să fiu cu adevărat bine.

Acum stau și mă întreb: Oare cât îi datorăm cu adevărat părinților noștri? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?