Portofelul lui Vlad și cușca mea: Doisprezece ani de căsnicie în umbra controlului

— Nu ai nevoie de mai mult, Irina. Ce să faci cu atâția bani? — vocea lui Vlad răsuna tăios în bucătăria mică, în timp ce eu strângeam tremurând bancnotele pe care mi le aruncase pe masă. Era a treia oară săptămâna aceea când îi ceream bani pentru cumpărături, iar privirea lui mă făcea să mă simt mică, vinovată, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

M-am uitat la el, încercând să-mi adun curajul. — Vlad, nu ajung pentru mâncare și facturi. Te rog, nu vreau nimic pentru mine…

A oftat teatral și a ridicat portofelul, scoțând încă o bancnotă de 10 lei. — Să nu te prind că dai banii pe prostii! Știi foarte bine că eu muncesc aici, nu tu. Ai grijă ce faci cu ei.

Așa începea fiecare zi din ultimii doisprezece ani. Mă numesc Irina și am 38 de ani. Când l-am cunoscut pe Vlad, aveam 26 și credeam că lumea mi se deschide înainte. Era șarmant, muncitor, părea că mă iubește cu adevărat. M-a cerut de soție după doar șase luni. Mama mi-a spus atunci: „Irina, nu te grăbi, dragă. Oamenii se arată altfel la început.” Dar cine ascultă de părinți când e îndrăgostit?

Primele luni au fost frumoase. Vlad mă răsfăța cu flori și ieșiri la film. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. A început cu lucruri mici: „Lasă, dragă, nu mai merge la serviciu. Eu câștig destul pentru amândoi.” Am renunțat la jobul meu de educatoare, convinsă că e spre binele nostru. Apoi a venit primul copil, Andreea, iar după doi ani, Matei.

Cu fiecare an care trecea, Vlad devenea tot mai posesiv. Nu aveam voie să ies cu prietenele fără să-i spun unde merg și cu cine. Telefonul meu era verificat periodic. Dar cel mai greu era controlul banilor. Portofelul lui era ca o fortăreață: eu primeam doar cât să supraviețuim. Orice dorință personală — o carte, o cafea în oraș — era considerată risipă.

— Irina, tu nu vezi cât e de greu? Eu trag la serviciu toată ziua și tu vrei să cheltui pe prostii? — îmi repeta mereu.

Am început să mă simt ca într-o colivie invizibilă. Prietenele mele dispăruseră una câte una; nu mai aveam timp sau bani să le văd. Mama încerca să mă sune des, dar îi ascundeam adevărul. „Totul e bine, mamă”, îi spuneam mereu, deși plângeam noaptea în pernă.

Într-o zi, Andreea a venit acasă plângând: — Mami, de ce nu pot merge la ziua Mariei? Toți copiii merg…

Nu aveam bani pentru cadou sau pentru transport. Am simțit atunci o rușine cumplită și o furie mocnită împotriva lui Vlad. M-am dus la el seara:

— Vlad, te rog frumos, Andreea vrea să meargă la ziua unei colege. Dă-mi 20 de lei pentru un cadou.

A râs ironic: — Să-i spunem fetei să se joace acasă cu păpușile! Nu avem bani de aruncat pe prostii.

Atunci am simțit că m-am frânt pe dinăuntru. Nu mai era vorba doar despre mine — copiii mei sufereau din cauza zgârceniei și controlului lui Vlad.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am deschis laptopul vechi pe care îl țineam ascuns sub pat și am început să caut pe internet: „soț control financiar”, „cum scap dintr-o relație toxică”. Am descoperit forumuri unde alte femei povesteau aceleași lucruri: bărbați care le țineau prizoniere prin bani și frică.

Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fugi. Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei adevărul:

— Mamă, nu mai pot. Vlad mă controlează cu fiecare leu. Nu am voie să fac nimic fără el.

Mama a tăcut mult timp la telefon. Apoi a spus încet: — Irina, vino acasă la mine câteva zile. Găsim noi o soluție.

Mi-a fost frică să plec. Vlad era mereu atent la orice mișcare. Dar într-o dimineață când el era la serviciu și copiii la școală, mi-am făcut bagajele în grabă și am fugit la mama.

— Ce faci aici? — m-a întrebat ea când m-a văzut plângând la ușă.

— Nu mai pot trăi așa… — am izbucnit în lacrimi.

Au urmat luni grele: amenințări prin telefon de la Vlad („Dacă nu te întorci, nu mai vezi copiii!”), vizite la avocat, nopți nedormite gândindu-mă dacă am făcut bine sau rău. Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am găsit un job part-time la o librărie din oraș și am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot decide singură ce fac cu banii mei.

Copiii au venit la mine în weekenduri și au început să zâmbească din nou. Andreea mi-a spus într-o seară:

— Mami, îmi place aici la bunica… E liniște.

Nu a fost ușor să mă rup din colivia construită de Vlad și portofelul lui strâns mereu la piept ca un scut împotriva libertății mele. Dar am reușit.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: câte femei mai trăiesc încă în astfel de colivii invizibile? Câte dintre noi avem curajul să ieșim din ele? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și caute libertatea.