Pielea mea, povara lor: Povestea unei mame din Ploiești

— Nu vreau să vii așa la ședința cu părinții, Camelia! Ce o să zică ceilalți?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe cana fierbinte, simțind cum fiecare cuvânt mi se lipește de piele mai tare decât cerneala tatuajelor mele. Aveam 34 de ani, doi copii minunați, și totuși, în ochii ei, eram încă adolescenta rebelă care nu știe să-și găsească locul.

— Mama, nu pot să-mi ascund pielea. Sunt eu. Tatuajele astea spun povestea mea, nu a lor.

Ea oftează și-și freacă fruntea. — Dar nu vezi cum se uită lumea la tine? La școală, la magazin… Chiar și doamna directoare mi-a spus că nu e normal. Copiii tăi suferă din cauza ta.

Asta mă doare cel mai tare. Să cred că Ana și Vlad, copiii mei, ar putea fi marginalizați pentru că mama lor are fluturi și citate pe brațe. Dar nu pot să le explic tuturor că fiecare desen are o poveste: fluturele pentru libertatea pe care am simțit-o când am ieșit dintr-o relație toxică, versul de pe claviculă pentru tata, care nu mai e.

În acea zi, am mers la școală cu mânecile suflecate. Am simțit privirile părinților ca niște ace. Doamna directoare, doamna Popescu, m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Doamnă Ionescu, vă rog să țineți cont de regulamentul nostru vestimentar data viitoare. Școala noastră are anumite standarde.

Am vrut să-i răspund că standardele nu ar trebui să fie despre piele, ci despre suflet. Dar am tăcut. Ana m-a prins de mână și mi-a șoptit:

— Mami, ești frumoasă așa cum ești.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad a venit la mine cu un desen. Era o mână plină de fluturi colorați.

— Uite, mami! Am desenat și eu ca tine!

L-am strâns în brațe și am plâns în tăcere. Copiii mei nu văd stigmatul, ci frumusețea poveștilor mele.

Dar lumea din afară nu e la fel de blândă. La ultimul interviu pentru un post de contabilă la o firmă locală, managerul, domnul Dobre, mi-a aruncat o privire lungă la încheietura mâinii.

— Știți, politica firmei noastre cere o anumită imagine… Clienții noștri sunt conservatori.

Am plecat acasă cu CV-ul mototolit în geantă și cu inima grea. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să scap de eticheta asta: femeia cu tatuaje, nepotrivită pentru orice.

Într-o seară ploioasă, am stat cu mama la masă. Ea a început iar:

— De ce nu poți fi ca sora ta? Uite la Gabriela: profesoară respectată, fără extravaganțe…

Am izbucnit:

— Pentru că nu sunt Gabriela! Pentru că eu am ales alt drum! Tatuajele astea sunt singurele lucruri pe care le-am ales doar pentru mine!

A tăcut. Apoi a murmurat:

— Mi-e teamă pentru tine. Lumea nu iartă ușor.

Avea dreptate. Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mami, colega mea a zis că e rușine să ai o mamă ca tine…

M-am prăbușit lângă ea pe pat și am încercat să-i explic că oamenii judecă ce nu înțeleg. Dar cum să-i spui unui copil de opt ani că lumea e crudă?

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc față de ei. Dacă nu ar trebui să port mereu mâneci lungi sau să evit locurile unde știu că voi fi judecată. Dar apoi îi văd pe Vlad și Ana cum mă privesc cu dragoste și curiozitate și știu că nu pot trăi ascunsă.

Într-o duminică, la biserică, preotul a ținut o predică despre păcatul mândriei și al „stricăciunii trupului”. O bătrână din sat s-a uitat direct la mine și a murmurat:

— Uite-o pe aia cu desenele…

Mi-am dorit să dispar. Dar apoi am ridicat capul și am rămas acolo până la sfârșit.

Când am ieșit din biserică, o femeie tânără s-a apropiat timid:

— Știți… și eu am un tatuaj mic pe gleznă. Dar îl ascund mereu… Mi-ați dat curaj.

Atunci am înțeles că nu sunt singură. Că poate povestea mea îi ajută și pe alții să-și accepte pielea și sufletul.

Seara aceea am petrecut-o scriind în jurnal:

„Oare cât timp va mai trece până când oamenii vor vedea dincolo de piele? Oare copiii mei vor crește într-o lume mai blândă?”

Poate că nu voi primi niciodată acceptarea tuturor. Dar nu voi înceta să lupt pentru dreptul meu de a fi eu însămi — pentru mine și pentru copiii mei.

Voi ce ați face în locul meu? Ați ascunde cine sunteți doar ca să fiți acceptați?