Ochii pierduți ai surorii mele: Povestea unei prietenii frânte de violență domestică

— Irina, ce-ai pățit la ochi? întreb, cu vocea tremurândă, în timp ce autobuzul 104 se clatină pe șinele vechi de pe Șoseaua Mihai Bravu. Miroase a ploaie și a transpirație, iar oamenii se uită pe furiș la noi. Irina își trage gluga mai bine peste cap și se uită pe geam, evitându-mi privirea.

— Nimic, Liliana. M-am împiedicat de covor, răspunde ea încet, dar știu că minte. Îi cunosc fiecare tic, fiecare ezitare. Am crescut împreună în același bloc gri din Titan, am împărțit sandvișuri cu parizer și vise despre cum vom pleca într-o zi din Bucureștiul ăsta sufocant. Dar acum, între noi s-a așezat o tăcere grea, ca un zid de beton.

Nu e prima dată când o văd așa. De luni bune, Irina poartă mereu mâneci lungi, chiar și vara. Nu mai râde ca înainte, nu mai povestește nimic despre soțul ei, Radu. Când îl pomenesc, ochii i se umbresc.

În acea zi, după ce coborâm la Piața Muncii, mă opresc brusc și îi prind mâna.

— Irina, te rog… Spune-mi adevărul. Ce-ți face Radu?

Se smulge din strânsoarea mea și aproape aleargă spre scara blocului. O urmăresc cu inima bătând nebunește. Știu că nu pot forța nimic, dar nu pot nici să tac.

Seara, acasă, mă uit la telefon și mă întreb dacă să-i sun mama. Dar ce să-i spun? Că bănuiesc că ginerele ei își bate fata? În România, lumea încă tace când vine vorba de „treburile familiei”. Tata îmi spune mereu: „Nu te băga, Liliana. Nu e treaba ta.” Dar cum să nu fie treaba mea când cea mai bună prietenă a mea dispare încet sub ochii mei?

Trec săptămâni în care Irina nu-mi răspunde la mesaje. O văd doar uneori la piață, cu ochii în pământ, mereu grăbită. Într-o zi o văd cu un copil mic de mână — fetița ei, Mara. Are doar trei ani și deja pare speriată de orice zgomot mai puternic.

Într-o seară de noiembrie primesc un mesaj scurt: „Ajută-mă.” Fug la ea acasă fără să mă gândesc la consecințe. Blocul miroase a var vechi și a supă de pui. Ușa e întredeschisă. Irina stă pe podea, cu fața plânsă și cu Mara strâns lipită de ea.

— Nu mai pot, Liliana… Nu mai pot! Radu a plecat la bar și mi-a spus că dacă nu găsesc banii pentru chirie până mâine…

O iau în brațe și simt cum tremură toată. Îi promit că nu o las singură. O duc la mine acasă pentru câteva zile. Mama bombăne nemulțumită — „Ce-ți trebuie ție necazurile altora?” — dar nu mă las înduplecată.

Irina încearcă să-și găsească un loc de muncă. Merge la interviuri, dar nimeni nu vrea o femeie cu copil mic și fără experiență recentă. Radu o caută peste tot; într-o zi vine beat la ușa mea și urlă să i-o dau înapoi. Chem poliția, dar pleacă înainte să ajungă cineva.

După două luni de frică și incertitudine, Irina cedează presiunii și se întoarce la el. Îmi spune că nu poate trăi fără banii lui, că Mara are nevoie de tatăl ei. Mă simt trădată și neputincioasă. Ne certăm urât; îi spun că e slabă și că nu se gândește la copilul ei. Ea plânge și mă roagă să o iert.

Timpul trece. Ne vedem tot mai rar. Eu mă mut cu serviciul în alt cartier; viața mă trage în alte direcții. Dar vina rămâne acolo, ca o rană deschisă.

După patru ani primesc un telefon neașteptat de la mama Irinei: „Liliana, Irina e la spital.” Fug într-un suflet la Spitalul Pantelimon. O găsesc pe Irina slabă, cu fața plină de vânătăi vechi și noi. Mara stă lângă ea pe pat.

— De data asta nu mă mai întorc la el… Promit! îmi spune printre lacrimi.

O ajut să-și găsească un adăpost pentru femei abuzate. Îi caut un avocat printr-o cunoștință de la serviciu. Încet-încet, Irina începe să-și revină. Își găsește un job la o brutărie din cartier; Mara merge la grădiniță.

Într-o zi stăm amândouă pe banca din fața blocului unde am copilărit.

— De ce n-am avut curaj mai devreme? mă întreabă ea.

— Pentru că nimeni nu te-a învățat că ai dreptul să fii fericită… îi răspund încet.

Acum suntem din nou aproape ca surorile. Dar rana trecutului rămâne acolo — o lecție amară despre cât de greu e să salvezi pe cineva care nu e pregătit să fie salvat.

M-am întrebat mereu: unde se termină responsabilitatea unui prieten? Cât poți lupta pentru cineva care nu vrea sau nu poate să lupte pentru sine? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi… Dar oare câți dintre noi avem curajul să nu întoarcem privirea când vedem suferința altora?