O faptă bună cu gust amar: Povestea mea și a Mariei de la Gara de Nord

— De ce ai făcut asta, Vlad? Ce crezi că rezolvi? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

Totul începuse cu două ore înainte, când ploaia rece de martie mă făcuse să alerg spre Gara de Nord. Pe treptele ude, Maria stătea ghemuită sub o pătură subțire, cu ochii pierduți în gol. O vedeam aproape zilnic, dar în dimineața aceea ceva m-a împins să mă opresc. Poate era felul în care tremura sau poate doar oboseala din ochii ei. M-am apropiat încet.

— Bună dimineața, doamnă. Vă pot ajuta cu ceva?

Maria s-a uitat la mine suspicioasă, apoi a dat din cap încet.

— Un ceai cald… dacă se poate.

Am intrat în primul fast-food din gară și am comandat un ceai și un sandwich cald cu pui. Am ieșit grăbit și i le-am întins. Maria a zâmbit timid și mi-a mulțumit cu voce stinsă.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate, băiete.

Am simțit o căldură ciudată în piept. Nu făcusem mare lucru, dar pentru ea părea enorm. Am plecat spre birou cu gândul la ochii ei umezi și la zâmbetul acela sincer.

La prânz, când am povestit colegilor ce făcusem, reacțiile au fost neașteptate.

— Vlad, tu chiar crezi că ai schimbat ceva? O să fie tot acolo mâine, poate chiar cu mai mulți bani de la fraieri ca tine, a râs ironic Doru.

— Și dacă are alergie la pui? Sau dacă nu mănâncă carne? a adăugat Andreea, ridicând din sprâncene.

M-am simțit prost. Nu mă gândisem la asta. Poate chiar greșisem. Seara, acasă, am povestit totul mamei. Speram să găsesc înțelegere, dar am primit doar critici.

— Vlad, nu poți salva tu toți oamenii străzii! Și dacă te minte? Dacă banii ăia îi folosește pe băutură sau cine știe ce?

Am tăcut. Nu știam ce să răspund. În noaptea aceea n-am dormit bine. Mă întrebam dacă gestul meu chiar fusese unul bun sau doar o dovadă de naivitate.

A doua zi am trecut iar pe la gară. Maria era tot acolo. M-a recunoscut și mi-a zâmbit larg.

— Mulțumesc încă o dată pentru ieri. A fost prima masă caldă după multe zile…

Am stat de vorbă cu ea mai mult timp. Mi-a povestit cum ajunsese pe stradă după ce soțul ei murise și fiica ei plecase în Italia fără să mai dea vreun semn. Avea 58 de ani și trăia din mila trecătorilor.

— Nu vreau bani, Vlad. Doar să nu mă uitați… Să nu fiu invizibilă.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. La birou, colegii au continuat să râdă de mine.

— Ești prea sensibil, Vlad! Lumea e rea, trebuie să fii tare!

Dar eu nu puteam să fiu altfel. În fiecare zi îi duceam Mariei câte ceva: o supă caldă, un fular vechi de-al meu, o carte. Într-o seară am găsit-o plângând.

— Ce s-a întâmplat?

— Un domn m-a certat că stau aici și stric imaginea orașului… Mi-a spus că sunt leneșă și că merit tot ce mi se întâmplă.

Am simțit furie și neputință. Cum puteau oamenii să fie atât de cruzi? Am încercat să o liniștesc, dar știam că nu pot schimba lumea peste noapte.

Acasă, mama a început să se îngrijoreze.

— Vlad, nu te implica prea mult! O să suferi tu la final…

Dar nu mă puteam opri. Într-o zi am venit cu ideea să-i caut Mariei un adăpost social. Am sunat la primărie, am completat formulare, am bătut la uși care s-au închis una după alta.

— Nu avem locuri disponibile! Încercați luna viitoare!

Maria a rămas pe stradă. Eu am rămas cu gustul amar al neputinței. Prietenii au început să mă evite; mama mă privea cu milă; colegii mă luau peste picior.

Într-o dimineață am găsit locul Mariei gol. Pătura ei dispăruse. Am întrebat pe la vânzătorii ambulanți din gară.

— A venit ambulanța azi-noapte… Era foarte răcită…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat la spitalul din apropiere și am aflat că Maria fusese internată cu pneumonie severă. Am vizitat-o zilnic până când s-a stins, liniștită, într-o dimineață de aprilie.

La înmormântarea ei am fost doar eu și două asistente medicale. Am plâns pentru o femeie pe care abia o cunoscusem, dar care m-a învățat mai mult decât toți cei din jurul meu despre demnitate și singurătate.

Acum mă întreb: De ce e atât de greu să faci bine fără să fii judecat? Oare chiar suntem atât de orbi la suferința celor de lângă noi?