Niciodată nu am vrut copii. Am făcut-o pentru tine – povestea căsniciei mele

— Nu mai pot, Ana. Trebuie să-ți spun ceva, a rostit Radu cu vocea tremurândă, în timp ce își frământa mâinile pe marginea mesei din bucătărie. Era sâmbătă dimineața, iar lumina palidă a lunii aprilie se strecura printre jaluzele. Copiii încă dormeau, iar eu pregăteam cafeaua, fără să bănuiesc că viața mea urma să se schimbe radical în următoarele minute.

M-am oprit din mișcări, simțind cum inima îmi bate mai tare. Radu nu era omul marilor confesiuni. În douăzeci de ani de căsnicie, rareori îl văzusem atât de vulnerabil. M-am așezat în fața lui, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

A ridicat privirea spre mine, ochii lui căprui plini de o tristețe pe care nu o recunoșteam.

— Niciodată nu am vrut copii, Ana. Am făcut-o pentru tine.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Pentru o clipă, am simțit că nu mai pot respira. Totul în jurul meu s-a estompat: mirosul cafelei, zgomotul slab al frigiderului, chiar și lumina dimineții. Doar vocea lui răsuna în mintea mea, repetând acea propoziție care mi-a răsturnat lumea.

— Cum adică? am șoptit, încercând să-mi recapăt controlul.

— Știu că te-am mințit. Știu că am jucat teatru ani de zile. Dar nu mai pot. Mă simt gol pe dinăuntru. Am făcut totul ca să fii tu fericită, dar eu… eu nu am fost niciodată pregătit pentru asta.

Mi-am dus mâna la gură, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Gândurile mi se învârteau haotic: toate momentele noastre împreună, certurile despre educația copiilor, serile când îl simțeam distant și nu înțelegeam de ce. Acum totul avea sens, dar era un sens care mă durea până în măduva oaselor.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai acceptat să avem copii dacă nu ți-ai dorit niciodată asta?

A oftat adânc și a privit pe geam, evitându-mi ochii.

— Pentru că te iubeam. Pentru că știam cât de mult îți doreai o familie mare. Și am crezut că o să mă obișnuiesc, că o să vină și la mine dorința asta… Dar nu a venit niciodată.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, mințită, dar și vinovată. Oare l-am forțat fără să-mi dau seama? Oare am fost atât de orbită de dorința mea încât nu i-am văzut suferința?

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Copiii – Irina și Vlad – simțeau tensiunea din aer, dar nu îndrăzneau să întrebe nimic. Eu și Radu ne evitam privirile, vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, teme la școală, cumpărături.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să deschid subiectul din nou.

— Radu, nu putem trăi așa. Trebuie să vorbim despre asta.

A dat din cap obosit.

— Nu știu ce să-ți spun. Mă simt ca un impostor în propria mea viață. Îi iubesc pe Irina și Vlad, dar nu pot să fiu tatăl de care au nevoie. Nu pot să mă prefac la nesfârșit.

— Dar ai fost acolo pentru ei! Ai mers cu Vlad la fotbal, ai ajutat-o pe Irina la matematică… Cum poți spune că nu ești tatăl de care au nevoie?

— Am făcut totul mecanic, Ana. Din datorie. Nu din dragoste adevărată pentru rolul ăsta. Și cred că ei simt asta.

Am rămas tăcuți minute în șir. M-am gândit la copilăria mea dintr-un mic oraș din Moldova, la tata care era mereu prezent fizic dar absent sufletește. Mi-am dat seama că istoria se repeta și că eu eram neputincioasă în fața acestui adevăr crud.

În următoarele luni am încercat să salvăm ce se mai putea salva. Am mers la terapie de cuplu cu doamna psiholog Popescu din cartier – o femeie blândă care ne asculta fără să judece. Dar fiecare ședință scotea la iveală răni vechi: frustrările lui Radu legate de libertatea pierdută, sacrificiile mele pentru familie, compromisurile făcute pe jumătate.

Irina a început să lipsească tot mai des de acasă sub pretextul studiului cu prietenele. Vlad s-a retras în camera lui cu jocurile video și refuza orice discuție despre familie. Am simțit cum ne destrămăm încetul cu încetul.

Într-o zi, mama m-a sunat și m-a întrebat:

— Ce se întâmplă cu voi? Te aud mereu tristă la telefon.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea a oftat greu:

— Ana, fiecare om are limitele lui. Poate că ai cerut prea mult fără să-ți dai seama… Dar nici el nu a fost corect cu tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă întreb dacă fericirea mea merită sacrificiul altcuiva sau dacă dragostea adevărată presupune renunțarea la sine pentru celălalt.

Într-o seară târzie de toamnă, Radu a venit la mine cu valiza pregătită.

— Nu mai pot rămâne aici, Ana. Trebuie să mă regăsesc pe mine însumi înainte să-i rănesc și mai tare pe toți.

Nu l-am oprit. L-am privit cum pleacă și am simțit o ușurare amară amestecată cu durere.

Acum sunt singură cu copiii mei adolescenți într-un apartament prea mare pentru trei suflete rănite. Încerc să le fiu mamă și tată, dar uneori mă prăbușesc sub greutatea întrebării: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și când devine sacrificiul nostru o povară pentru ceilalți?

Poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună spusă din dragoste… Sau poate doar ne temem prea mult să fim sinceri cu cei dragi.