Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Tata, dacă te însori cu Irina, să nu te mai aștepți să vin la nuntă! Vocea Ancăi, fiica mea cea mare, răsuna în sufrageria mică, printre rafturile pline de cărți și fotografii vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se învârtea între ochii ei furioși și chipul lui Vlad, fratele ei mai mic, care stătea cu capul plecat, mușcându-și buza.

Nu știu când am ajuns aici. Poate în ziua în care am semnat actele de divorț cu Maria, mama lor, după douăzeci și trei de ani de căsnicie. Sau poate în clipa în care am cunoscut-o pe Irina la biblioteca din oraș, când mi-a zâmbit timid peste un volum de Eliade. Aveam 48 de ani și credeam că viața mea sentimentală s-a încheiat. Dar Irina mi-a adus o lumină pe care nu o mai simțisem de mult.

Copiii mei nu au văzut însă decât trădarea. Pentru ei, Irina era motivul pentru care familia noastră s-a destrămat. Oricât am încercat să le explic că lucrurile erau mult mai complicate, că dragostea dintre mine și Maria se stinsese cu ani înainte, nu au vrut să audă. „Nu ne interesează detaliile voastre de adulți!”, mi-a strigat Vlad într-o seară, trântind ușa după el.

Irina a încercat să se apropie de ei. Le-a scris mesaje de ziua lor, le-a adus mici cadouri, a încercat să-i invite la cafea. Anca i-a răspuns sec: „Nu avem ce discuta.” Vlad nici măcar nu i-a citit mesajele. Într-o zi, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Nu vreau să o văd niciodată în casa noastră.”

M-am simțit prins între două lumi. Pe de o parte, copiii mei — tot ce am avut mai drag pe lume, pentru care am muncit nopți întregi ca să le ofer o viață mai bună. Pe de altă parte, Irina — femeia care mă făcea să râd din nou, care mă asculta când nimeni altcineva nu o făcea, care îmi dădea speranță că pot fi fericit chiar și după atâtea eșecuri.

Maria nu a ajutat deloc situația. Într-o seară, m-a sunat: „Sper că ești mulțumit. Copiii nu mai vorbesc cu mine decât despre cât de mult îi doare ce ai făcut.” Am simțit cum mă sufoc sub greutatea vinovăției. Îmi venea să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde nu trebuie să aleg între cei pe care îi iubesc.

Irina m-a găsit într-o seară plângând în bucătărie. S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna:
— Nu vreau să fiu motivul pentru care pierzi legătura cu copiii tăi. Dacă vrei să ne oprim aici…
Am simțit cum mă sfâșie pe dinăuntru. Cum să renunț la ea? Cum să-mi abandonez copiii?

Am încercat să le vorbesc din nou Ancăi și lui Vlad. I-am invitat la o plimbare prin parc. Anca a venit, dar a mers tot timpul la câțiva pași înaintea mea. Când am încercat să-i spun cât de mult contează pentru mine părerea lor, s-a oprit brusc:
— Tata, tu chiar nu înțelegi? Pentru noi, tu și mama erați totul. Acum… acum ne simțim trădați. Ca și cum tot ce am avut a fost o minciună.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic și neputincios.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca pe muchie de cuțit. Irina m-a susținut mereu, dar vedeam cât de mult o doare respingerea copiilor mei. Prietenii mei îmi spuneau că trebuie să-mi văd de viață, că sunt adult și am dreptul la fericire. Dar ce fel de fericire e aceea dacă vine cu prețul pierderii propriilor copii?

Într-o zi, Vlad m-a sunat:
— Tata… ai timp să vorbim?
Inima mi-a tresărit. Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru. Era palid și obosit.
— Nu pot să te iert încă… dar nici nu vreau să te pierd complet. Poate… poate ar trebui să încercăm să ne cunoaștem toți trei.

A fost prima rază de speranță după luni întregi de întuneric. Am organizat o cină la mine acasă. Irina a gătit sarmale și cozonac, iar eu am cumpărat vinul preferat al Ancăi. Atmosfera a fost tensionată la început; Anca abia a schimbat câteva cuvinte cu Irina. Dar Vlad a încercat să destindă atmosfera:
— Irina, tu chiar citești atât de mult cum spune tata?
Irina a zâmbit timid:
— Da… uneori prea mult pentru binele meu.

Au urmat alte întâlniri, unele mai bune, altele mai dificile. Anca încă refuza să accepte relația noastră, dar măcar venea la masă din când în când.

Când am anunțat că vreau să mă căsătoresc cu Irina, reacțiile au fost împărțite. Vlad m-a îmbrățișat și mi-a spus că mă susține, chiar dacă încă îi e greu. Anca a plecat plângând fără să spună un cuvânt.

Ziua nunții a fost una dintre cele mai frumoase și mai triste din viața mea. Irina era radiantă, dar locurile goale ale copiilor mei mă dureau ca niște răni deschise. Vlad a venit spre finalul petrecerii și m-a strâns tare în brațe:
— Tata… poate într-o zi o să putem fi toți împreună.

Acum stau singur în sufragerie și privesc fotografiile vechi cu Anca și Vlad mici, râzând la mare. Mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă fericirea unui părinte trebuie mereu sacrificată pentru copiii lui.

Oare există vreodată o cale prin care toți cei pe care îi iubim pot fi fericiți? Sau viața e doar o succesiune de alegeri imposibile?