Copiii nu cresc singuri – Povestea unei familii destrămate de indiferență

— Nu mai pot, Irina! Nu vezi că băieții tăi nu te-au văzut zâmbind de luni de zile? Am izbucnit într-o seară de noiembrie, când în apartamentul nostru mic din Ploiești plutea un aer greu, ca și cum fiecare respirație ar fi adus cu ea o nouă povară. Irina, sora mea mai mare, s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți, și a ridicat din umeri. — Ce vrei să fac? Să mă prefac că totul e bine?

Am simțit cum mi se strânge inima. De ani de zile o urmăream cum se stinge încet, prinsă între un soț absent și două joburi prost plătite. Dar ceea ce mă durea cel mai tare era indiferența ei față de cei doi copii, Vlad și Daria. Îi lăsa singuri cu orele, mâncau ce găseau prin frigider, iar temele le făceau doar dacă aveau chef. Vlad, la 12 ani, începuse să chiulească de la școală. Daria, la 8 ani, se retrăgea tot mai mult în lumea ei de desene și păpuși rupte.

— Nu e vina mea că nu am timp! a răbufnit Irina într-un final. — Dacă vrei să ajuți, ia-i tu! Eu nu mai pot!

M-am uitat la ea șocată. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că propria mea soră ar putea renunța atât de ușor la copiii ei. Am simțit furie, milă și neputință în același timp. Am încercat să vorbesc cu mama noastră, dar ea doar a oftat: — Lasă, mamă, fiecare are crucea lui. Nu te băga, că nu știi tu cum e să fii mamă singură.

Dar eu știam. Crescusem fără tată, iar mama fusese mereu prea ocupată cu munca pentru a ne oferi atenție. Poate tocmai de aceea mă durea atât de tare să văd istoria repetându-se.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Mătușă Ana, pot să dorm la tine? Mama iar a uitat să vină după mine la școală și mi-e frig.

L-am strâns în brațe și am simțit cât de mic și fragil era, deși încerca să pară puternic. În seara aceea am decis să vorbesc serios cu Irina.

— Irina, copiii tăi au nevoie de tine! Nu poți să-i lași să crească singuri ca niște buruieni pe marginea drumului!

Ea s-a uitat la mine cu un dispreț amar: — Copiii nu sunt plante, Ana. Nici dacă i-ai uda zilnic nu ar crește cum vrei tu. Eu am obosit. Să facă fiecare ce poate.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum ajunsese sora mea aici? Unde dispăruse fata veselă care visa să devină profesoară? Am încercat să vorbesc cu fratele nostru mai mic, Radu, dar el era prea ocupat cu propria familie ca să se implice.

Timpul a trecut și lucrurile s-au agravat. Vlad a fost prins furând dintr-un magazin. Daria a început să facă crize de anxietate și nu mai voia să meargă la școală. Am încercat să intervin, dar Irina m-a îndepărtat tot mai mult.

— Nu te mai băga! Nu ai copii, nu ai de unde să știi!

Într-o zi am primit un telefon de la Protecția Copilului. Cineva îi reclamase pe Irina și pe soțul ei pentru neglijență. Am alergat la apartamentul lor și am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— O să mi-i ia! O să rămân singură!

Am simțit milă pentru ea, dar și furie pentru tot ce lăsase să se întâmple. Am încercat să o liniștesc, dar era prea târziu. Copiii au fost luați temporar în plasament.

Familia noastră s-a rupt atunci definitiv. Mama m-a acuzat că eu am fost cea care a dat telefonul la autorități. Radu nu a mai vorbit cu mine luni întregi. Irina m-a urât din toată inima.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad locuiește acum la o familie care îl sprijină să-și revină. Daria merge la terapie și începe să zâmbească din nou. Irina a rămas singură într-un apartament gol, cu regrete pe care nu le poate rosti nici măcar în fața oglinzii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău intervenind. Poate că tăcerea noastră a fost cel mai mare păcat al familiei noastre. Poate că indiferența doare mai tare decât orice ceartă sau reproș.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Câte familii mai trăiesc aceeași dramă în spatele ușilor închise? Cât valorează curajul de a spune adevărul atunci când toți ceilalți aleg să tacă?