Când viața se naște între cratițe: Povestea unei mame care și-a pierdut vocea

— Ana, ce faci? De ce nu te odihnești? am strigat, intrând val-vârtej în bucătăria îmbibată de miros de ceapă călită și de panică. Fața fiicei mele era palidă, iar mâinile îi tremurau pe mânerul cratiței. — Mama, nu pot să las mâncarea pe foc, trebuie să fie gata când vine pauza la meci, a șoptit, încercând să-și ascundă grimasa de durere. Din sufragerie, vocea lui Radu răsuna nepăsătoare: — Ana, adu-mi, te rog, o bere!

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe în mine. Am văzut-o pe Ana, fiica mea, însărcinată în luna a noua, încercând să fie soție perfectă, fiică ascultătoare, gospodină ireproșabilă. Am văzut-o pe mine, cu treizeci de ani în urmă, făcând aceleași gesturi, cu aceleași lacrimi ascunse în colțul ochilor. Și am văzut-o pe mama mea, Ileana, care nu a avut niciodată curajul să spună „Nu mai pot”.

— Ana, lasă totul! Hai, mergem la spital! am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată. Dar ea s-a împotrivit, cu încăpățânarea celor care au învățat să pună mereu pe alții pe primul loc. — Nu, mama, nu pot. Dacă nu termin cina, Radu se supără. Știi cum e el… Și, oricum, cred că mai am timp.

Am simțit un val de furie și neputință. M-am dus în sufragerie, unde Radu, cu ochii lipiți de ecran, nici măcar nu s-a uitat la mine. — Radu, Ana are contracții! Trebuie să mergem la spital! El a ridicat din umeri, fără să-și mute privirea de la televizor: — Să mă anunțați când e gata, nu vreau să pierd golul.

Atunci am izbucnit. — Ți se pare normal să stea Ana în bucătărie, când poate naște dintr-un moment în altul?

El a oftat, ca și cum l-aș fi deranjat cu o nimica toată. — Așa a făcut și mama mea, așa face orice femeie. Nu vă mai plângeți atâta!

Am simțit că mă sufoc. Am tras-o pe Ana de mână, am stins aragazul și am ieșit pe ușă, cu inima bubuindu-mi în piept. În taxi, Ana plângea în tăcere. — Mama, dacă nu sunt destul de bună? Dacă nu o să pot să fiu și mamă, și soție, și tot ce așteaptă toți de la mine?

Am strâns-o la piept, cu lacrimi în ochi. — Ana, nu trebuie să fii totul pentru toți. Trebuie să fii, în primul rând, pentru tine.

La spital, asistentele s-au mirat că am ajuns atât de târziu. — Doamnă, era să nască acasă! mi-a spus una dintre ele, cu reproș. M-am simțit vinovată, de parcă eu aș fi lăsat-o să ajungă aici. Dar adevărul e că toate am ajuns aici, într-un fel sau altul.

În sala de așteptare, am început să mă gândesc la toate femeile din familia mea. Mama mea, Ileana, care a crescut patru copii singură, după ce tata a plecat la oraș „să-și găsească norocul”. Niciodată nu s-a plâns, niciodată nu a cerut ajutor. Îmi amintesc cum, la 12 ani, o auzeam plângând noaptea, dar dimineața era mereu cu zâmbetul pe buze și cu mâncarea pe masă.

Eu am făcut la fel. Când soțul meu, Mircea, venea acasă obosit și nervos, mă străduiam să nu-l deranjez, să nu-i spun cât de greu mi-e. Când Ana era mică și făcea febră, stăteam trează nopți întregi, dar nu ceream ajutor. Pentru că așa am învățat: să taci, să înghiți, să nu deranjezi.

Acum, privind-o pe Ana, mi-am dat seama că i-am transmis aceeași povară. Că, fără să vreau, am învățat-o să se pună mereu pe ultimul loc. Să creadă că iubirea se măsoară în sacrificii tăcute și în ciorbe fierbinți la ora exactă.

După ore lungi, Ana a născut o fetiță sănătoasă. Când am ținut-o pentru prima dată în brațe, am simțit un amestec de bucurie și teamă. Oare va trebui și ea să treacă prin același cerc vicios? Oare va ști să spună „Ajută-mă”, „Nu mai pot”, „Am nevoie de tine”?

Când Radu a venit la spital, cu un buchet de flori cumpărat în grabă, Ana l-a privit cu ochi obosiți. — Radu, vreau să știi că nu mai pot să fiu totul pentru tine. Trebuie să fiu și pentru mine, și pentru fetița noastră. El a părut surprins, dar nu a spus nimic. Poate că nici nu a înțeles.

În zilele care au urmat, am stat mult de vorbă cu Ana. Am plâns amândouă, am râs, ne-am amintit. Am început să-i povestesc despre mama mea, despre cum am crescut, despre greșelile mele. — Mama, de ce nu mi-ai spus niciodată cât de greu ți-a fost? m-a întrebat ea. — Pentru că mi-a fost rușine. Pentru că am crezut că așa trebuie să fie. Dar nu e așa, Ana. Nu trebuie să suferim în tăcere.

Acum, când o văd pe Ana cum își ține fetița în brațe, îmi doresc să-i pot da curajul pe care eu nu l-am avut. Să-i spun că are dreptul să ceară ajutor, să spună „Nu”, să fie imperfectă. Să nu-și piardă vocea, așa cum am făcut eu, așa cum a făcut mama mea.

Mă întreb, privind-o pe nepoțica mea: oare va fi ea prima din familia noastră care va ști să se pună pe primul loc? Oare vom reuși, noi, femeile, să rupem lanțul acesta al sacrificiului fără sfârșit? Sau vom continua să gătim cina în timp ce viața ni se naște printre cratițe?