Când familia vrea ce nu pot să dau: Povestea unei limite greu de trasat

— Jana, știi că Ioana are nevoie de pătuțul acela, nu? Oricum, tu nu-l mai folosești, așa că… — vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele. Fetița mea, Mara, încă doarme în camera alăturată, iar pătuțul acela e singurul lucru care mă face să simt că încă mai am ceva doar al nostru.

— Mamă, încă îl folosim… adică… Mara încă se trezește noaptea și… — bâigui eu, dar știu că nu e adevărul complet. Da, îl folosim, dar adevărul e că nu vreau să-l dau. Nu vreau să renunț la el doar pentru că „așa se face”.

Mama oftează și dă ochii peste cap. — Ești egoistă, Jana. Pe vremea mea, dădeam totul pentru familie. Nu țineam de lucruri.

Simt cum mă strâng umerii. Nu e prima dată când aud asta. De fapt, în ultimele luni, fiecare vizită a rudelor s-a transformat într-o listă de cereri: hainele Mariei pentru verișoara mai mică, blenderul pentru cumnata care „are nevoie mai mare”, chiar și banii puși deoparte pentru vacanța noastră au fost sugerați ca ajutor pentru „o problemă urgentă”.

Soțul meu, Vlad, încearcă să mă susțină, dar el e mai tăcut. — E familia ta, Jana. Tu știi cel mai bine cum să gestionezi… — îmi spune seara târziu, când Mara doarme și eu plâng încet în baie ca să nu mă audă nimeni.

Într-o duminică, la masa mare din sufrageria părinților mei, discuția devine și mai apăsătoare. Unchiul Doru ridică tonul:

— Jana, am auzit că ai primit o primă frumușică la serviciu. Poate ne ajuți și pe noi cu ratele la casă. Știi cum e viața acum…

Toți ochii sunt pe mine. Mă simt ca o pradă prinsă în mijlocul haitei. Mâinile îmi tremură pe fața de masă cu model vechi.

— Nu pot… adică… avem și noi planuri… — încerc să spun, dar deja simt privirile tăioase ale mătușii Lenuța.

— Planuri? Ce planuri? Să mergi la mare? Asta e mai important decât familia ta?

Mara începe să plângă din camera alăturată. Mă ridic brusc și fug la ea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. O strâng la piept și simt cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei.

În acea noapte nu dorm deloc. Îmi aud gândurile ca pe niște voci străine: „Dacă nu le dai ce vor, te vor respinge.” „Dacă le dai totul, ce-ți mai rămâne ție?”

A doua zi dimineață, Vlad mă găsește privind în gol la ceașca de cafea.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că mă sufoc. Parcă nu mai am voie să spun nu nimănui…

El oftează și mă ia de mână.

— Poate e timpul să le spui ce simți cu adevărat.

Dar cum să faci asta când ai crescut cu ideea că familia e totul? Când ți s-a spus mereu că sacrificiul e dovada iubirii?

În următoarele zile încerc să evit telefoanele și mesajele insistente. Mama îmi scrie: „Nu uita de pătuț.” Unchiul Doru: „Ai rezolvat cu banii?” Simt cum fiecare notificare îmi strânge inima ca într-o menghină.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, mă așez la birou și scriu un mesaj lung mamei:

„Mamă, știu că vrei ce e mai bine pentru toți, dar am nevoie să înțelegi că și eu am nevoie de spațiu și liniște. Nu pot să dau mereu tot ce am doar pentru că suntem familie. Am nevoie să simt că unele lucruri sunt doar ale mele și ale Mariei. Te rog să respecți asta.”

Îl trimit cu inima cât un purice. Răspunsul vine abia a doua zi: „Nu mă așteptam la asta de la tine. M-ai dezamăgit.”

Plâng ore întregi după acel mesaj. Dar ceva se schimbă în mine. Pentru prima dată simt că am făcut ceva pentru mine însămi.

Zilele trec greu. Mama nu mă sună o vreme. La serviciu sunt absentă, iar Vlad încearcă să-mi fie aproape. Într-o seară, când Mara desenează pe covor cu carioci colorate, mama apare la ușă.

— Putem vorbi?

Mă uit la ea speriată.

— Am fost supărată pe tine… dar cred că ai dreptate. Poate am cerut prea mult. Mi-e greu să văd că nu mai sunteți copiii mei mici…

O îmbrățișez și plângem amândouă.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Unchiul Doru încă mă evită la mesele de familie, iar mătușa Lenuța oftează zgomotos când mă vede. Dar ceva s-a schimbat: am început să spun „nu” fără să mă simt vinovată de fiecare dată.

Uneori mă întreb dacă merită prețul — distanța dintre mine și cei dragi. Dar apoi o văd pe Mara dormind liniștită în pătuțul nostru și știu că am făcut ce trebuia.

Oare câți dintre noi tragem linia prea târziu? Cât din noi rămâne atunci când dăm mereu totul altora?