Alungată din propria viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Prăbușirea și lupta mea pentru fiul meu

— Ieși afară! Nu mai vreau să te văd! — vocea lui Sorin a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică, cu pereții încărcați de poze de familie. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima ceartă, dar de data asta era altceva în privirea lui — o ură pe care nu o mai văzusem. Lângă el, mama lui, doamna Viorica, își strângea brațele la piept și mă privea cu dispreț.

— Tu ești de vină că Vlad e bolnav! Dacă nu-l lăsai să stea afară în frig, acum n-ar fi ajuns la spital! — a continuat Sorin, cu glasul tremurând de furie și oboseală.

Am încercat să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Vlad, băiețelul nostru de șase ani, era internat la „Grigore Alexandrescu” cu pneumonie severă. Nu dormisem de trei nopți, alergasem între casă și spital, iar acum… eram acuzată că sunt un blestem pentru propriul meu copil.

— Nu e adevărat… — am șoptit, dar nimeni nu m-a ascultat. Sorin mi-a aruncat geanta la ușă.

— Pleacă! Și să nu te mai întorci! — a spus mama lui, cu o satisfacție rece.

Am ieșit pe scara blocului tremurând. Era februarie, frigul mușca din obraji. Am coborât mecanic treptele, cu lacrimile curgându-mi pe față. Nu aveam unde să merg. Părinții mei muriseră cu ani în urmă, iar sora mea era plecată în Italia. Prietenii? Toți erau prieteni comuni cu Sorin sau rudele lui. Cine să mă creadă pe mine?

Am dormit prima noapte pe banca din fața spitalului. M-am rugat să nu mă vadă nimeni cunoscut. Dimineața am încercat să intru la Vlad, dar asistenta m-a privit cu milă:

— Tatăl copilului a spus că nu aveți voie să-l vizitați. Îmi pare rău…

M-am prăbușit pe scaunul din hol și am plâns până mi s-au uscat ochii. În mintea mea răsunau vorbele lui Sorin: „Nu ești mamă, ești un blestem.”

Au urmat zile de coșmar. Am încercat să vorbesc cu Sorin la telefon, dar nu mi-a răspuns niciodată. Am mers la casa noastră — cheia nu mai mergea. M-am dus la serviciu, dar șefa m-a chemat în birou:

— Mi-a spus Sorin că ai probleme acasă… Poate ar fi bine să-ți iei o pauză.

Asta era tot: fără casă, fără copil, fără serviciu. Am dormit două nopți la o cunoștință din liceu, dar după ce a aflat povestea, m-a rugat politicos să plec.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la doamna Viorica: „Nu mai încerca să-l vezi pe Vlad. E mai bine fără tine.”

Simțeam că mă sufoc. M-am dus la Protecția Copilului. O doamnă blondă m-a ascultat absent:

— Dacă tatăl are custodia temporară și locuință stabilă… e greu. Dar puteți încerca să depuneți o cerere la tribunal.

Am început să alerg între avocați și instanțe. Nu aveam bani de onorarii, dar am găsit o avocată tânără, Irina, care a acceptat să mă ajute pro bono.

— Trebuie să demonstrați că sunteți o mamă bună și că acuzațiile sunt nefondate — mi-a spus ea.

Dar cum? Toată lumea părea convinsă că eu sunt vinovată. Vecinii mă priveau ca pe o ciumată când mă vedeau pe stradă.

Într-o zi am reușit să-l văd pe Vlad la școală. Era palid și tăcut.

— Mami… de ce nu vii acasă? — m-a întrebat cu ochii mari.

Mi s-a rupt sufletul.

— Tati zice că tu ai vrut să pleci… — a continuat el încet.

L-am strâns în brațe și i-am promis că voi face tot ce pot ca să fim iar împreună.

Procesul a durat luni de zile. Sorin a adus martori: mama lui, două vecine care au spus că „nu mă ocupam destul de copil”, chiar și fosta mea colegă de muncă a depus mărturie împotriva mea.

Într-o seară, am primit un mesaj anonim: „Ți-ai meritat soarta.”

Am vrut să renunț. Dar gândul la Vlad m-a ținut în viață. În fiecare zi mergeam la tribunal cu speranța că cineva va vedea adevărul.

Într-un final, judecătoarea a cerut o evaluare psihologică pentru mine și pentru Sorin. Psihologul m-a întrebat:

— Ce simțiți față de copilul dumneavoastră?

— E tot ce am pe lume — am răspuns printre lacrimi.

Când a venit ziua sentinței, am simțit că nu mai pot respira. Judecătoarea a decis ca Vlad să stea temporar la Sorin, dar mi-a acordat dreptul de vizită supravegheată și obligația ca familia să participe la consiliere psihologică.

Nu era victoria pe care o visam, dar era un început. Am început terapia cu Vlad și încet-încet am reușit să reconstruim legătura dintre noi. Sorin a refuzat mult timp să vină la consiliere, dar după câteva luni a acceptat și el.

Astăzi încă lupt pentru custodia definitivă a lui Vlad. Încerc să-mi găsesc un nou loc de muncă și o garsonieră mică unde să-l pot primi în vizită. Sunt zile când simt că nu mai pot, când lumea mă privește tot ca pe un blestem.

Dar când Vlad îmi zâmbește timid și îmi spune „Te iubesc, mami”, știu că merită orice luptă.

Oare câte mame trec prin iadul acesta fără ca cineva să le asculte? Câți copii cresc cu adevărul răsturnat doar pentru că adulții nu știu decât să arunce vina? Poate povestea mea va face pe cineva să privească altfel o mamă care plânge singură pe o bancă.