Adevărul pe care nu l-am spus niciodată: Povestea mea și a lui Marius

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai ascuns asta de mine? vocea lui Marius răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Stătea în picioare, cu mâinile tremurânde, privindu-mă ca și cum nu mă mai recunoștea. Eu, cu ochii în pământ, încercam să-mi găsesc cuvintele, dar gâtul mi se strânsese de parcă cineva mă sufoca.

Totul a început acum trei luni, când șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat în biroul ei. „Irina, munca ta din ultima vreme a fost excepțională. Vreau să-ți măresc salariul.” Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de ani buni. Dar, în același timp, o teamă s-a strecurat în sufletul meu. Știam ce înseamnă mai mulți bani pentru Marius: cheltuieli fără cap, ieșiri la terasă cu prietenii lui, cadouri scumpe pentru mama lui, doamna Stanciu, care mereu ne reproșa că nu suntem „destul de gospodari”.

Am crescut într-o familie unde fiecare leu era numărat. Tata plecase când aveam 12 ani și mama s-a chinuit să ne țină pe linia de plutire. Am jurat că nu voi ajunge niciodată să trăiesc de la o leafă la alta. Dar cu Marius… era mereu același scenariu: salariul intra, o săptămână trăiam ca niște regi, apoi începeau telefoanele: „Irina, mai avem doar 50 de lei până la salariu.”

Așa că am decis să nu-i spun. Am pus diferența de bani deoparte, într-un cont separat. Visam la o vacanță adevărată, la un fond de urgență sau poate chiar la un avans pentru un apartament mai mare. Îmi spuneam că fac asta pentru noi.

Dar minciuna are picioare scurte. Într-o seară, când credeam că Marius doarme, am primit un SMS de la bancă: „Suma de 2.000 lei a fost transferată în contul dumneavoastră.” El a văzut mesajul. A doua zi dimineață, m-a întrebat direct:

— Irina, ce-i cu banii ăștia? Ai câștigat la loto?

Am încercat să mă eschivez:
— E un bonus de la muncă…

Dar el nu s-a lăsat:
— Și de ce nu mi-ai spus?

Atunci am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am recunoscut că am primit o mărire și că am pus banii deoparte fără să-i spun. Marius a tăcut mult timp. Apoi a început să strige:

— Deci tu nu ai încredere în mine! Crezi că sunt un copil care nu știe ce face cu banii?

Am încercat să-i explic:
— Nu e vorba de încredere… E vorba că m-am săturat să trăim mereu pe muchie de cuțit! Vreau siguranță!

El a râs amar:
— Siguranță? Sau vrei doar să ai tu controlul?

A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat la mama lui. Doamna Stanciu m-a sunat după-amiază:

— Irina, cum ai putut să-i faci una ca asta băiatului meu? El te-a iubit mereu!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să-l rănesc pe Marius. Dar nici nu mai puteam trăi cu frica zilei de mâine.

Zilele au trecut greu. Casa era goală fără el. Îmi lipseau glumele lui proaste, felul în care își lăsa șosetele peste tot sau cum îmi aducea flori de câmp când venea acasă târziu. Dar îmi lipsea și liniștea pe care o simțeam când știam că avem bani puși deoparte.

Prietenii mei au avut păreri împărțite:
— Ai făcut bine! — spunea Laura, colega mea de birou. — Dacă nu pui tu bani deoparte, cine pune?
— Dar trebuia să-i spui! — insista Radu, vecinul nostru. — Într-o familie nu există secrete.

Mama m-a întrebat într-o seară:
— Irina, tu îl mai iubești pe Marius?

Nu am știut ce să răspund. Îl iubeam, dar eram obosită. Obosită să fiu mereu adultul responsabil din relația noastră.

După două săptămâni, Marius s-a întors acasă. Era palid și tras la față.
— Putem vorbi? — m-a întrebat încet.
Ne-am așezat la masa din bucătărie.
— Irina… Poate ai avut dreptate. Poate chiar trebuie să ne schimbăm modul în care gestionăm banii. Dar nu pot accepta să-mi ascunzi lucruri.

L-am privit în ochi:
— Nici eu nu mai pot trăi cu frica zilei de mâine, Marius.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. Nu știu dacă vom reuși să trecem peste asta sau dacă ne vom despărți definitiv. Dar știu că nu mai pot trăi cu secrete.

Mă întreb acum: oare sinceritatea absolută e mereu soluția? Sau uneori minciunile mici ne protejează de adevăruri prea grele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?