Între Credință și Durere: Povestea Mea cu Cancerul

— Irina, trebuie să vii urgent la cabinet. Rezultatele nu sunt bune.
Vocea rece a doctorului Popescu mi-a răsunat în urechi ca un ecou sinistru. Am închis telefonul cu mâinile tremurânde, simțind cum lumea mea se prăbușește. În bucătărie, Radu pregătea cafeaua, iar mirosul amar părea să-mi răsucească stomacul.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el, văzându-mi fața palidă.
— Trebuie să merg la doctor… acum.
Nu am mai spus nimic. Am ieșit pe ușă ca într-un vis urât, cu pași grei, ca și cum fiecare pas mă apropia de o sentință.

La cabinet, doctorul Popescu m-a privit peste ochelari, cu o compasiune care m-a speriat și mai tare.
— Irina, ai cancer la sân. Trebuie să începem tratamentul cât mai repede.
Am simțit că mă sufoc. Nu auzeam decât un zumzet în urechi și vedeam buzele doctorului mișcându-se fără sunet. Cancer. Cuvântul acela mi-a sfâșiat sufletul.

Când am ajuns acasă, Radu m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns pe umărul lui ore întregi. Seara, mama a venit la noi. S-a așezat la masă, cu ochii roșii de plâns, și a început să se roage încet, șoptind rugăciuni pe care le știam din copilărie.

— Doamne, dă-i putere fetiței mele…

În zilele următoare, totul s-a transformat într-o rutină medicală: analize, consultații, programări la chimioterapie. M-am simțit ca o piesă pe o bandă rulantă, fără control asupra propriei vieți. Prima ședință de chimioterapie a fost un coșmar: mirosul de spital, halatele albe, fețele obosite ale celorlalți pacienți. O asistentă tânără, Alina, mi-a zâmbit cald:

— O să fie greu la început, dar nu ești singură. Suntem aici pentru tine.

După prima perfuzie am vomitat ore întregi. Mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam: ochii încercănați, pielea cenușie. Într-o seară, când mi-au început să cadă primele șuvițe de păr, am izbucnit în plâns în fața lui Radu.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să lupt! De ce eu?

El m-a strâns tare la piept:

— Pentru că tu ești Irina mea și ești mai puternică decât crezi. Nu te las să cazi!

În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă de frică. Mă rugam în gând: „Doamne, nu mă lăsa!” Mama venea zilnic și citea din Psaltire lângă patul meu. Uneori mă enerva — simțeam că nu vreau să aud nimic despre Dumnezeu când eu mă sting încet — dar apoi îi vedeam ochii plini de lacrimi și îmi dădeam seama că și ea suferă alături de mine.

Prietenii au început să dispară unul câte unul. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu mă rănească. Doar Ana, prietena mea din liceu, venea săptămânal cu prăjituri și glume proaste:

— Dacă tot pierzi părul, hai să-ți facem o coafură punk!

Râdeam printre lacrimi și îi mulțumeam în gând că nu mă lasă să uit cine am fost înainte de boală.

Într-o zi, tata a venit la mine cu un buchet de flori de câmp.

— Știi că bunica ta a trecut prin asta? Și a ieșit mai puternică.

Am simțit pentru prima dată o scânteie de speranță. Poate că nu sunt singură în lupta asta.

Chimioterapia a durat șase luni. Fiecare ședință era o bătălie cu mine însămi: cu frica de moarte, cu rușinea față de corpul meu mutilat, cu neputința de a-i vedea pe cei dragi suferind din cauza mea. Într-o noapte am avut un vis: eram într-o biserică luminată doar de lumânări și simțeam o pace pe care nu o mai trăisem niciodată.

A doua zi am mers la biserică împreună cu Radu și mama. Am aprins o lumânare și am simțit cum o povară grea se ridică de pe umerii mei.

— Poate că Dumnezeu nu ne scapă de suferință, dar ne dă puterea să trecem prin ea, mi-a spus preotul după slujbă.

Ultima ședință de chimioterapie a fost ca o eliberare. Am ieșit din spital cu lacrimi în ochi și l-am îmbrățișat pe Radu.

— Am reușit! am șoptit printre suspine.

Acum, la câteva luni după tratament, încă port cicatricile bolii — atât pe trup cât și în suflet. Dar am învățat că viața e un dar fragil și prețios. Când privesc înapoi la acele luni de coșmar, mă întreb: oare câți dintre noi găsim puterea să mergem mai departe atunci când totul pare pierdut? Și cât contează credința și dragostea celor din jur atunci când ne luptăm cu demonii noștri?