„De ce nu sunt burgeri, doar acest cârnat?” s-a plâns Anton

Anton stătea la masa de cină, cu sprâncenele încruntate în timp ce se uita la farfuria cu cârnați și varză murată pe care o pregătise Evelina. „De ce nu sunt burgeri, doar acest cârnat?” s-a plâns el, cu vocea plină de iritare.

Evelina, stând lângă blatul din bucătărie, a oftat adânc. Sperase că masa va fi o surpriză plăcută, o schimbare față de rutina lor obișnuită. „M-am gândit să încercăm ceva diferit în seara asta,” a răspuns ea, încercând să-și păstreze tonul ușor.

Anton a mormăit sub respirație. Tăcerea care a urmat a fost grea, umplută doar de zgomotul tacâmurilor pe farfurii. Nu așa își imaginase Evelina anii de pensionare. Cu Mihai și Magdalena ocupați cu propriile vieți și familii în orașe diferite, casa părea mai mare și mai singură ca niciodată.

Evelina ducea dorul haosului din zilele trecute—evenimentele școlare, meciurile de fotbal, grătarele în familie. Acum, zilele se întindeau nesfârșite. Anton devenise mai retras, petrecând adesea ore întregi în atelierul său sau în fața televizorului, lăsând-o pe Evelina cu cărțile și grădinăritul ei.

Într-o seară, în timp ce Evelina uda trandafirii, Ana, vecina ei, a strigat de peste gard. „Evelina, dragă, cum te descurci?” Ochii blânzi ai Anei căutau fața Evelinei.

„Ne descurcăm, Ana. Doar că e mai liniște decât eram obișnuiți,” a răspuns Evelina, forțând un zâmbet.

Ana a dat din cap înțelegătoare. „E greu când toți pleacă. Te-ai gândit poate să te alături unor grupuri comunitare? Eu și Cristian am început să mergem la niște evenimente la centrul comunitar local. A fost frumos.”

Evelina a luat în considerare sugestia. Poate o nouă activitate le-ar lumina spiritele. În acea noapte, a adus subiectul în discuție cu Anton, dar el l-a respins imediat. „Sunt bine așa cum sunt lucrurile,” a spus el plat, fără să-și ridice ochii de la știrile de seară.

Prăpastia dintre ei a crescut pe măsură ce toamna s-a transformat în iarnă. Evelina s-a alăturat unui club de lectură și unui grup de grădinărit, găsind alinare în noii ei prieteni și interesele lor comune. Anton, însă, s-a retras și mai mult în singurătatea sa.

Într-o seară rece de decembrie, Evelina s-a întors acasă de la o întâlnire a clubului de lectură pentru a găsi casa neobișnuit de liniștită. L-a strigat pe Anton dar nu a primit niciun răspuns. Un sentiment de teamă a cuprins-o în timp ce mergea prin camerele tăcute. În cele din urmă, l-a găsit în atelierul său, prăbușit peste o căsuță pentru păsări neterminată, cu o sticlă goală de pastile lângă el.

Zilele care au urmat au fost o ceață de paramedici, vizite la spital și conversații șoptite. Depresia lui Anton, care mocnise mult timp sub suprafață, izbucnise în cele din urmă. În ciuda eforturilor medicilor, el nu și-a recăpătat niciodată cunoștința, lăsând-o pe Evelina să înfrunte viitorul singură.

În timp ce stătea lângă mormântul lui într-o dimineață răcoroasă de primăvară, Evelina nu putea să nu-și dorească să fi observat semnele mai devreme, să fi insistat mai mult să caute ajutor sau să fi făcut ceva diferit. Regretul era o povară grea, dar știa că trebuia să găsească o cale de a merge mai departe—pentru copiii ei, pentru nepoții ei și pentru ea însăși.