Weekendul care trebuia să fie al meu – sau cum soacra mea a preluat controlul casei mele

— Nu cred că e o idee bună, Sorina, dar dacă vrei să te complici, fă cum știi! — vocea soțului meu, Vlad, răsuna din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi ascund frustrarea sub un zâmbet fals. Era vineri seara și tot ce-mi doream era să stăm împreună, să ne uităm la un film cu copiii, să mâncăm pizza și să nu ne gândim la nimic. Dar telefonul soacrei mele, doamna Mariana, a schimbat totul.

— Sâmbătă dimineață vin la voi! Facem marea curățenie de primăvară! — anunțase ea cu o energie care nu admitea refuz. Nici nu apucasem să răspund, că deja îmi dicta lista cu ce trebuie făcut: geamuri, dulapuri, perdele, covoare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Mariana își impunea voința în casa noastră, dar de data asta simțeam că nu mai pot.

— Vlad, nu pot să-i spun nu. Știi cum e… dacă refuz, o să creadă că nu o vreau aici. Dacă accept, iar mă simt invadată. — am oftat, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Sorina, e casa noastră. Trebuie să-i spui ce simți! — mi-a răspuns el, dar știam că nu va interveni. Întotdeauna a evitat conflictele cu mama lui.

Sâmbătă dimineață, la ora 8 fix, soneria a sunat. Copiii încă dormeau, iar eu eram în halat, cu părul prins la repezeală. Mariana a intrat ca o furtună: „Hai, hai, nu avem timp de pierdut! Uite ce praf e pe mobilă! Și perdelele astea… când le-ai spălat ultima dată?”

Am simțit cum mă înroșesc. Nu era adevărat — făcusem curățenie cu două zile înainte. Dar pentru ea niciodată nu era suficient. A început să mute mobila fără să întrebe, a scos hainele din dulapuri și le-a pus pe pat: „Astea nu-ți mai vin, Sorina! Ce rost are să le ții?”

— Mariana, poate ar fi mai bine să… — am încercat timid.

— Lasă-mă pe mine! Eu știu mai bine cum se face ordine! — m-a întrerupt ea.

Vlad s-a făcut nevăzut sub pretextul că trebuie să meargă la piață. Copiii s-au trezit și au început să plângă când au văzut haosul din casă. Eu alergam între ei și soacră-mea, încercând să împac pe toată lumea. La prânz eram epuizată.

— Sorina, tu nu vezi că nu te organizezi deloc? Dacă nu eram eu, cine știe în ce hal ar fi casa asta! — mi-a spus Mariana în timp ce freca podeaua cu o energie aproape furioasă.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era vorba doar de curățenie. Era despre faptul că nu mă simțeam niciodată suficient de bună pentru ea. Că orice aș fi făcut, tot găsea ceva de criticat. Că mereu trebuia să demonstrez ceva.

— Mariana, te rog… e casa mea. Aș vrea să fac lucrurile în felul meu. — am spus încet, aproape șoptit.

S-a oprit din frecat și m-a privit lung:

— Casa ta? Vlad e băiatul meu! Eu l-am crescut! Știu ce-i mai bine pentru el și pentru voi!

Atunci am izbucnit:

— Da, l-ați crescut! Dar acum are familia lui! Și eu sunt parte din familia asta! Vreau să mă simt acasă la mine!

A urmat o tăcere apăsătoare. Copiii s-au oprit din joacă și s-au uitat la noi speriați. Vlad a intrat exact atunci pe ușă și a simțit tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat el încercând să pară calm.

— Nimic! — am spus amândouă în cor.

După-amiaza a trecut greu. Mariana a continuat curățenia în tăcere, iar eu am stat cu copiii în camera lor. M-am simțit ca o străină în propria casă.

Seara, când a plecat, mi-a spus doar atât:

— Să știi că tot ce fac e pentru binele vostru.

Am rămas privind ușa închisă și am început să plâng în hohote. Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic. Știa că nu e doar despre curățenie sau despre o zi pierdută din weekend. Era despre granițe nerespectate, despre nevoia mea de a fi ascultată și acceptată.

Duminică dimineață am decis să vorbesc deschis cu Vlad:

— Nu mai pot continua așa. Trebuie să stabilim limite clare cu mama ta. Nu vreau ca fetele noastre să crească văzându-mă mereu pusă la colț în propria casă.

Vlad a dat din cap încet:

— Ai dreptate. O să vorbesc cu ea.

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă Mariana va înțelege vreodată cât de mult doare lipsa de respect față de spațiul și alegerile mele. Dar știu că trebuie să încercăm.

Mă întreb: câte femei trăiesc același lucru? Unde se termină ajutorul unei mame sau al unei soacre și unde începe amestecul dureros? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?