„Vreau să vindem apartamentul și să împărțim banii!” – Cuvintele care mi-au sfâșiat inima

— Măcar să vindem apartamentul și să împărțim banii în trei, mami, mi-a spus Irina, fiica mea, cu o voce atât de calmă, de parcă ar fi vorbit despre schimbarea perdelelor, nu despre sfârșitul unei lumi. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se taie picioarele. Într-o clipă, am văzut în fața ochilor toți anii petrecuți aici, toate sărbătorile, certurile, împăcările, mirosul de cozonac și plânsul pe ascuns după ce a murit tatăl lor.

— Irina, tu chiar vorbești serios? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Mami, nu mai putem așa. Eu, Vlad și Andrei stăm ca sardinele în garsoniera aia. Tu ai aici trei camere, singură. Nu e drept. Și oricum, apartamentul e pe numele tău, dar e al familiei, nu?

Mi-am mușcat buza, ca să nu izbucnesc în plâns. Cum să-i explic că fiecare colțișor din casa asta are o poveste? Că aici am crescut-o, aici am rămas văduvă, aici am învățat să trăiesc din nou, de una singură?

— Irina, nu e așa simplu. Nu pot să plec de aici. Unde să mă duc? La azil? Sau să stau la tine, să vă încurc?

Ea a oftat, și-a trecut mâna prin păr și s-a uitat la mine cu acea privire pe care o avea când era mică și nu înțelegea de ce nu poate primi a doua înghețată.

— Mami, nu te dăm afară. Putem să-ți găsim o garsonieră drăguță, aproape de noi. Și, în sfârșit, fiecare dintre noi ar avea un început. Vlad ar putea să-și ia o mașină, Andrei să-și plătească avansul la apartament. Și tu ai avea bani să trăiești liniștită, fără griji.

Am simțit cum mă sufoc. Pentru ei, totul era atât de logic, atât de simplu. Pentru mine, era ca și cum mi-ar fi smuls rădăcinile din pământ.

— Și dacă nu vreau? am întrebat, cu o voce abia șoptită.

Irina a tăcut. Apoi a ridicat din umeri, ca și cum ar fi spus: „Atunci, ce rost mai are să discutăm?”

În seara aceea, am stat pe marginea patului, cu poza lui Mihai, soțul meu, în mână. „Ce-ai fi făcut tu, Mihai? Ai fi cedat? Sau ai fi ținut cu dinții de casa asta?”

A doua zi, Vlad și Andrei au venit la mine. Vlad, mereu grăbit, a intrat direct în subiect:

— Mamă, nu vrem să te supărăm, dar trebuie să ne gândim și la viitorul nostru. Tu ai avut casa ta, ai crescut aici. Noi, ce avem? Stăm cu chirie, ne chinuim. E momentul să ne ajuți și tu pe noi.

Andrei, mai tăcut, s-a uitat în podea. Știam că el nu era de acord cu totul, dar nu avea curaj să spună nimic.

— Și dacă vând, ce faceți cu banii? am întrebat, deși știam deja răspunsul.

— Îi împărțim în trei, fiecare își vede de viața lui. Tu îți iei o garsonieră, noi ne facem un rost.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, am privit blocurile gri, copiii care se jucau jos, bătrânii care stăteau pe bănci. M-am gândit la vecina, tanti Maria, care a vândut și ea apartamentul și acum stă la azil, uitată de toți.

În noaptea aceea, n-am dormit. Am răscolit amintiri, am plâns în pernă, am vorbit cu Mihai în gând. „Ce să fac? Să le dau tot ce am muncit o viață, să mă mut într-o cutie, să fiu o povară pentru ei?”

A doua zi, am chemat-o pe Irina la o cafea. Am privit-o cum își amestecă zahărul, cum evită să mă privească în ochi.

— Irina, tu chiar crezi că banii ăștia vă vor face fericiți? Că, dacă vând apartamentul, totul se va rezolva?

— Nu știu, mami. Dar nu mai putem așa. Eu și copiii stăm claie peste grămadă, nu avem loc, nu avem intimitate. Tu ești singură aici, cu trei camere. Nu e drept.

— Și dreptatea asta cine o decide? Cine a decis că eu trebuie să renunț la tot, ca să vă fie vouă bine?

Irina a tăcut. Am văzut lacrimi în ochii ei, dar nu a spus nimic.

Au trecut săptămâni. Presiunea a crescut. Vlad a început să mă sune zilnic, să mă întrebe dacă m-am hotărât. Andrei a venit cu o listă de agenții imobiliare. Irina a încetat să mă viziteze. Mă simțeam ca o străină în propria mea familie.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar. Copiii făcuseră deja demersuri, fără să mă anunțe. Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns ore întregi, m-am simțit trădată, abandonată.

Într-un final, am cedat. Am semnat actele, cu mâinile tremurânde. Am vândut apartamentul în care am trăit patruzeci de ani. Am primit partea mea de bani, mi-am luat o garsonieră mică, la marginea orașului. Copiii și-au văzut de viețile lor. Vlad și-a luat mașină, Andrei a dat avans la apartament, Irina și-a renovat bucătăria.

Eu? Eu am rămas cu amintirile, cu pozele, cu liniștea apăsătoare a unei case străine. Mă uit la poza lui Mihai și mă întreb: „Oare am făcut bine? Oare sacrificiul ăsta chiar a meritat?”

Spuneți-mi voi, ce ați fi făcut în locul meu? E corect să renunți la tot pentru copiii tăi, chiar dacă asta înseamnă să-ți pierzi sufletul?