„Vreau să mă căsătoresc cu tine, dar vreau propriii mei copii. Trimite-l la tatăl său. Moș Crăciun va fi o problemă”

Andrei a fost mereu genul de persoană care acorda atenție detaliilor. Așa că, atunci când a văzut-o prima dată pe Ana la cursul de psihologie, nu a putut să nu o observe. Era greu de trecut cu vederea cu foiala ei constantă și felul în care părea să fie într-o mișcare perpetuă. Tunsoarea ei scurtă, în stil pixie, se mișca în sus și în jos pe măsură ce se mișca, făcându-i dificil lui Andrei să se concentreze la curs.

Abia în a treia săptămână de cursuri Andrei a reușit să-i vadă bine fața. S-a întors să-i ceară un pix și atunci i-a văzut—ochii ei albaștri izbitori. Erau genul de ochi care te puteau face să-ți uiți propriul nume. Din acel moment, Andrei a fost cucerit.

Au început să vorbească după curs și nu a durat mult până au devenit inseparabili. Ana era o mamă singură cu un băiețel de cinci ani pe nume Mihai. Andrei îi admira puterea și independența, dar nu putea să nu simtă un fior de gelozie ori de câte ori Mihai era prin preajmă. O voia pe Ana doar pentru el.

Într-o seară, în timp ce stăteau pe veranda Anei, Andrei a decis să aducă în discuție subiectul care îl măcina de săptămâni întregi.

„Ana, te iubesc,” a început el, „și vreau să-mi petrec restul vieții cu tine. Dar este ceva despre care trebuie să vorbim.”

Ana l-a privit, ochii ei albaștri plini de curiozitate și o ușoară teamă. „Ce este, Andrei?”

„Vreau să am copii ai mei într-o zi,” a spus el, vocea tremurându-i ușor. „Vreau să avem propria noastră familie.”

Fața Anei s-a întristat. Știa dintotdeauna că această conversație va apărea la un moment dat, dar sperase că nu va fi atât de curând.

„Andrei, te iubesc și eu,” a spus ea încet. „Dar Mihai este lumea mea. Nu pot pur și simplu să-l trimit să locuiască cu tatăl său. Și ce facem cu Moș Crăciun? Mihai crede în Moș Crăciun și nu vreau să-i iau asta.”

Andrei a oftat, trecându-și o mână prin păr. „Știu, Ana. Dar nu pot să-mi schimb sentimentele. Vreau propriii mei copii și nu cred că pot fi tatăl de care Mihai are nevoie.”

Zilele care au urmat au fost pline de tensiune și durere. Au încercat să facă lucrurile să meargă, dar problema copiilor lor proprii continua să stea între ei. Ana nu putea suporta gândul de a-l pierde pe Andrei, dar nici nu-și putea imagina o viață fără Mihai.

Într-o seară rece de decembrie, în timp ce împodobeau bradul de Crăciun cu Mihai, Andrei a luat decizia sa.

„Ana,” a spus el încet, „cred că e mai bine să punem capăt acum înainte să devină și mai greu.”

Ochii Anei s-au umplut de lacrimi în timp ce dădea din cap. Știa în adâncul sufletului că aceasta era decizia corectă, dar asta nu o făcea mai puțin dureroasă.

Andrei și-a împachetat lucrurile și a plecat în acea noapte. În timp ce conducea departe, nu a putut să nu arunce o ultimă privire spre casă. Imaginea Anei și a lui Mihai stând în prag, iluminați de lumina blândă a beculețelor de Crăciun, avea să-l bântuie ani la rând.