„Vino acum, ia-ți fata!” – O zi în care aproape m-am pierdut pe mine însămi

„Vino acum, ia-ți fata! Nu mai suport, nu mai pot!” Vocea soacrei mele răsuna strident în telefon, iar fiecare cuvânt părea să-mi lovească pieptul ca un ciocan. Mă uitam la ceas – era trecut de ora patru după-amiaza, iar afară ploua mărunt, ca într-un film prost. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria, fetița mea de șapte ani, era la ei de două zile, pentru că eu lucram peste program la spital. Nu era prima dată când soacra mea, doamna Viorica, își pierdea cumpătul, dar niciodată nu fusese atât de categorică.

Am închis ochii o clipă, încercând să-mi adun gândurile. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat, cu vocea tremurândă. „Nu mai pot cu ea! E obraznică, nu ascultă, face numai ce vrea! Dacă nu vii acum, o las pe scară!”

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la colegul meu, Radu, care mi-a citit spaima pe față. „Du-te,” mi-a spus scurt. „Las aici tot.”

Am fugit spre vestiar, mi-am tras geaca peste uniforma de asistentă și am ieșit în ploaie. În minte îmi răsunau cuvintele soacrei mele: „Nu mai pot cu ea!” Dar oare cu mine putea? Cu mine a putut vreodată? De când murise soțul meu, Paul, în accidentul acela stupid de mașină, totul se schimbase. Eu eram „fata aia de la oraș” care nu știa să crească un copil, care nu gătea ca lumea și nu știa să țină casa curată. Așa spunea Viorica mereu, pe la colțuri.

Am urcat în autobuzul 104 cu mâinile tremurânde. Pe geamurile aburite se prelingeau picături lungi și grele. Mă gândeam la Maria – blonduță, cu ochii mari și triști ca ai tatălui ei. Îi promisesem că o să fie bine, că o să avem grijă una de alta. Dar cum să-i explic că uneori nici eu nu mai știu dacă pot?

Când am ajuns la blocul vechi din cartierul Dacia, am urcat scările două câte două. Ușa s-a deschis brusc și Viorica m-a întâmpinat cu privirea rece. „Ia-ți fata și vezi-ți de treabă! Nu mai vreau să aud de ea!”

Maria stătea pe hol, cu ghiozdanul în spate și ochii în pământ. Am îngenuncheat lângă ea și i-am șoptit: „Hai acasă, iubita mea.”

Pe drum spre casă, Maria nu a spus nimic. Doar și-a strâns mâna micuță în palma mea și a oftat adânc. Când am ajuns în garsoniera noastră mică, s-a așezat pe pat și a început să plângă încet. M-am așezat lângă ea și am tras-o în brațe.

„Mami,” a spus printre sughițuri, „de ce nu mă place bunica?”

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori oamenii mari sunt prea obosiți sau prea răniți ca să mai poată iubi? Că uneori durerea îi face să rănească fără să vrea?

În seara aceea am stat amândouă pe întuneric, ținându-ne strâns de parcă lumea s-ar fi putut prăbuși oricând peste noi. Am încercat să-i spun povești frumoase despre tatăl ei – cum îi plăcea să cânte la chitară și cum o ridica pe umeri când mergeam în parc. Dar Maria nu voia povești. Voia doar să știe că e iubită.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Viorica: „Sper că ești mulțumită acum! Ai distrus tot ce a construit Paul!” Am simțit furie și neputință. De ce trebuie mereu să fiu vinovată pentru tot ce nu merge bine? De ce trebuie să port povara tuturor greșelilor?

La prânz m-am întâlnit cu sora mea, Camelia, la o cafea. I-am povestit totul printre lacrimi.

„Nu e vina ta,” mi-a spus ea hotărât. „Viorica n-a acceptat niciodată că Paul te-a ales pe tine. Acum proiectează toată durerea ei pe tine și pe Maria.”

„Dar dacă are dreptate? Dacă nu sunt o mamă bună?”

Camelia mi-a luat mâinile în ale ei: „Ești cea mai bună mamă pentru Maria. Și știi de ce? Pentru că lupți pentru ea în fiecare zi.”

Cuvintele ei m-au ajutat să respir din nou. Seara i-am făcut Mariei clătite cu dulceață – preferatele ei – și am râs împreună la desene animate. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem o echipă.

Dar liniștea nu a durat mult. În weekend, Viorica a venit neanunțată la ușă. A intrat fără să salute și s-a uitat dezaprobator la dezordinea din cameră.

„Așa trăiește un copil? În mizerie?”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

„Viorica,” i-am spus calm dar ferm, „dacă ai venit doar ca să ne judeci, te rog să pleci.”

A rămas blocată o clipă, apoi a început să plângă.

„Eu doar vreau ce e mai bine pentru nepoata mea! Paul n-ar fi vrut să trăiască așa!”

M-am apropiat de ea și i-am spus încet:

„Și eu vreau ce e mai bine pentru Maria. Dar nu putem face asta dacă ne rănim una pe alta.”

A tăcut și a plecat fără să mai spună nimic.

În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute – la nopțile nedormite, la zilele în care am muncit până la epuizare doar ca să-i pot oferi Mariei o viață normală. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu suficientă pentru toți.

Dar dimineața următoare, când Maria s-a trezit și m-a îmbrățișat strâns, am știut că pentru ea sunt totul.

Oare câte mame trăiesc cu teama că nu sunt destul? Oare cât timp vom mai lăsa tăcerile și judecățile altora să ne definească? Poate că e timpul să ne spunem povestea cu voce tare.