Vecinii credeau că ridicăm o casă pentru fiica noastră și băiatul lor: Dar viața a avut alte planuri

— Nu pot să cred, Maria! Chiar vrei să ne faci de râs în tot satul? Vocea mamei răsuna prin bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Tata, cu sprâncenele încruntate, privea pe geam spre casa vecinilor, unde Ion și Viorica, părinții lui Radu, băiatul cu care toată lumea ne vedea deja rude, se uitau pe furiș spre noi.

Am crescut în același sat cu Radu. De mici am fost prieteni, iar părinții noștri au râs mereu că într-o zi vom fi „neamuri”. Când am intrat la liceu, am început să simt fluturi în stomac de fiecare dată când îl vedeam. Era blând, atent și mereu gata să mă ajute. Ne-am îndrăgostit fără să ne dăm seama și, spre surprinderea tuturor, am rămas împreună și după ce am terminat școala. Ne-am căsătorit la 22 de ani, iar nunta noastră a fost evenimentul anului în sat.

După câțiva ani, am avut doi copii: Ana și Vlad. Viața părea perfectă. Părinții noștri au decis să construiască o casă nouă în curte, „pentru Ana, când o fi mare”, spuneau ei. Dar toată lumea știa că visul lor era ca Ana să se mărite cu Mihai, băiatul vecinilor. Glumele și aluziile nu încetau niciodată la mesele de duminică sau la sărbători: „Să vezi ce nuntă facem când Ana și Mihai or să fie împreună!”

Anii au trecut repede. Ana a crescut frumoasă și deșteaptă, iar Mihai era mereu pe lângă ea – la joacă, la școală, la serbări. Vecinii deja făceau planuri pentru logodnă. Dar într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva… Eu nu-l iubesc pe Mihai. Nu pot să mă mărit cu el doar pentru că așa vor toți! Eu… eu îl iubesc pe Irina.

Am simțit cum mi se taie respirația. Tata a scăpat cana din mână, iar mama s-a făcut albă la față. „Pe Irina? Fata lui Ghiță tâmplarul?”

Ana a dat din cap și a început să plângă mai tare. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe. Inima îmi bătea nebunește – nu pentru că nu o înțelegeam, ci pentru că știam ce urmează. În satul nostru mic, unde toți știu totul despre toți, vestea avea să se răspândească mai repede decât focul.

În zilele următoare, privirile vecinilor s-au schimbat. Ion și Viorica nu ne mai salutau ca înainte. Mama a început să evite biserica de rușine. Tata nu mai ieșea la poartă. Oamenii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Fata lor… cu altă fată!”

Într-o seară, Mihai a venit la noi acasă. Era palid și avea ochii roșii.

— Ana… eu te-am iubit mereu. Dar dacă tu ești fericită cu Irina… n-o să te opresc. Doar să fii sigură că asta vrei.

Ana i-a mulțumit printre lacrimi. M-am uitat la Radu – soțul meu – și am văzut cât de greu îi era să accepte tot ce se întâmpla. Dar a luat-o pe Ana de mână și i-a spus:

— Ești fata mea și te iubesc orice ar fi. Nu contează ce zic oamenii.

A fost nevoie de luni întregi ca familia noastră să se obișnuiască cu ideea. Mama încă spera că „e doar o fază”. Tata s-a împăcat greu cu gândul că visul lui despre o familie mare și unită cu vecinii nu se va împlini niciodată.

Când Ana și Irina au venit acasă împreună pentru prima dată, am simțit cum toată lumea ne privește pe furiș de după perdele. Dar am ținut capul sus. Am organizat o masă mare în curte și i-am invitat pe toți cei care au vrut să vină. Unii au refuzat politicos, alții au venit doar din curiozitate.

La finalul serii, mama a venit la mine și mi-a spus încet:

— Poate că nu e ce-am visat eu pentru ea… dar dacă e fericită, asta contează.

Vecinii încă mai șușotesc uneori când trec pe lângă casa noastră. Casa cea nouă stă goală deocamdată – Ana și Irina vor să plece la oraș, unde lumea e mai puțin curioasă și mai deschisă.

Mă uit la familia mea și mă întreb: oare cât timp va mai trece până când oamenii vor înțelege că fericirea nu are reguli scrise de alții? Câte generații trebuie să sufere din cauza prejudecăților? Poate povestea noastră îi va face pe unii să gândească altfel…