„Vecina Mea Credea Că Voi Fi Mereu Dădaca Copilului Ei: Nu Știu Cum Să-i Spun Că Am Terminat”

Am avut o relație foarte apropiată cu una dintre vecinele mele, Andreea. Ne-am mutat amândouă în cartier cam în aceeași perioadă, iar copiii noștri, Andrei și Ioana, au doar câteva luni diferență. Părea o potrivire perfectă. Ne întâlneam des în parc, schimbam sfaturi despre parenting și organizam întâlniri de joacă la casele noastre. Era reconfortant să am pe cineva care înțelegea atât de bine provocările maternității.

La început, erau doar mici favoruri. Andreea mă ruga să o supraveghez pe Ioana pentru o oră sau două cât timp își rezolva treburile. Nu mă deranja; Andrei se bucura de companie și îmi oferea ocazia să ajut o altă mamă. Dar, pe măsură ce timpul trecea, aceste mici favoruri au devenit obișnuință. Andreea a început să o lase pe Ioana aproape zilnic, uneori fără să întrebe dacă îmi convine.

Am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că Andreea trecea printr-o perioadă dificilă. Soțul ei, Mihai, lucra ore lungi și nu avea prea multă familie în apropiere care să o ajute. Dar a început să pară că profita de bunătatea mea. Aveam propriile mele responsabilități și angajamente, și devenea din ce în ce mai greu să jonglez cu toate.

Într-o zi, Andreea m-a sunat panicată. Avea o urgență la serviciu și avea nevoie de cineva să o supravegheze pe Ioana toată ziua. Am acceptat, gândindu-mă că e o situație unică. Dar nu a fost. Curând, mă suna aproape în fiecare săptămână cu cereri similare. Mă simțeam prinsă. Nu voiam să o dezamăgesc, dar nici nu voiam să fiu dădaca ei de serviciu.

Am încercat să-i dau de înțeles că sunt copleșită. I-am menționat cât de ocupată sunt cu Andrei și cu munca mea. Dar Andreea nu părea să înțeleagă mesajul. O lăsa pe Ioana cu un rapid „Mulțumesc mult, ești o salvatoare!” și pleca înainte să apuc să spun ceva.

Punctul culminant a fost când aveam programată o întâlnire importantă. Aranjasem ca Andrei să stea la un prieten, dar Andreea a apărut la ușa mea, cu Ioana, rugându-mă să o supraveghez doar câteva ore. I-am explicat că nu pot, că am o întâlnire pe care nu o pot rata. Dar părea atât de disperată, și am cedat.

Am ratat întâlnirea și am pierdut o posibilă promovare. Eram furioasă, dar mai mult decât atât, eram rănită. Am realizat că Andreea nu mă vedea ca pe o prietenă; mă vedea ca pe o soluție convenabilă la problemele ei. Știam că trebuie să pun piciorul în prag, dar nu știam cum.

Am petrecut zile întregi agonizând asupra modului în care să abordez conversația. Nu voiam să-i rănesc sentimentele, dar nici nu puteam continua să-mi sacrific bunăstarea pentru confortul ei. În cele din urmă, am decis să fiu sinceră. Am invitat-o la o cafea și i-am spus cum mă simt.

Andreea a fost surprinsă. Nu realizase cât de mult îmi impunea. Și-a cerut scuze, dar am văzut durerea în ochii ei. Relația noastră nu a mai fost la fel după aceea. Ne mai vedem în parc, iar copiii noștri încă se joacă împreună, dar există o distanță între noi acum. Camaraderia ușoară pe care o aveam odată a dispărut.

Nu regret că am luat atitudine, dar îmi lipsește prietenia pe care o aveam. Este o lecție grea de învățat, dar uneori, stabilirea limitelor înseamnă să pierzi oameni la care ții. Sper ca Andreea să găsească sprijinul de care are nevoie, dar știu că nu mai pot fi acea persoană pentru ea.