Unde Se Termină Dragostea și Începe Sacrificiul Oarb?

— Irina, lasă cratița aia și hai la spital! Ți s-au rupt apele!
Vocea mea răsuna disperată prin bucătăria mică, aburită, unde mirosul de ciorbă de perișoare se amesteca cu un fior de panică. Irina, cu fața palidă și mâinile tremurânde, încerca să mai amestece o dată în oală.
— Nu pot, mamă, dacă nu-i fac lui Radu de mâncare, se supără… Știi că vine obosit de la muncă.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Fata mea, copilul meu, era gata să nască pe gresia rece, doar ca să nu-l supere pe soțul ei. M-am apropiat de ea, i-am prins mâinile și am privit-o în ochi:
— Irina, te rog! Nu contează ciorba! Contezi tu!
A izbucnit în plâns, dar tot nu voia să plece. Am sunat la ambulanță cu mâinile tremurânde, simțind că pierd controlul asupra vieții mele și a vieții ei.

Când am ajuns la spital, asistentele au privit-o cu milă: „Ați riscat mult. Puteați să nașteți acasă!” Irina a zâmbit slab și a spus: „Nu voiam să-l las pe Radu fără mâncare.” Am simțit cum privirile tuturor se întorc spre mine, ca și cum eu aș fi vinovată că am crescut-o așa. Dar oare nu eram?

M-am întors acasă singură, în liniștea apăsătoare a serii. Am găsit oala cu ciorbă pe jumătate făcută și am izbucnit în plâns. M-am întrebat unde am greșit. Oare i-am spus prea des să fie „femeie de casă”? Oare i-am arătat că trebuie să pună mereu pe ceilalți pe primul loc? Sau poate societatea noastră încă îi cere unei femei să fie soție înainte de a fi om?

A doua zi, Radu a venit la spital cu o pungă de covrigi. A întrebat-o pe Irina dacă a terminat ciorba. Ea a zâmbit obosit și a dat din cap că nu. El a oftat: „Data viitoare să nu mai lași lucrurile neterminate.” Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

— Radu, ai idee prin ce a trecut Irina? Era să nască în bucătărie!
El s-a uitat la mine cu un aer plictisit:
— Maria, nu te băga. Noi știm mai bine cum ne înțelegem.
Irina s-a retras în sinea ei, ca un copil certat. Am văzut atunci cât de mult se pierduse fata mea. Nu mai era Irina cea veselă, cu ochii mari și visători, ci o femeie obosită, mereu atentă să nu supere pe nimeni.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu ea. Seara, când stăteam lângă pătuțul bebelușului, i-am spus:
— Irina, tu nu vezi că te pierzi? Că nu mai ești tu?
Ea a oftat și mi-a răspuns încet:
— Mamă, dacă nu fac eu toate astea, cine le face? Radu muncește mult… Eu stau acasă… Așa e normal.
— Normal pentru cine? Pentru el? Pentru tine? Pentru lumea care ne vrea mereu cuminți și tăcute?

Am început să mă cert cu Radu tot mai des. El îmi spunea că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Eu îi spuneam că nu vreau ca fata mea să ajungă o umbră. Irina plângea între noi doi, prinsă ca într-o menghină.

Într-o seară, după ce am adormit copilul, Irina mi-a mărturisit cu voce stinsă:
— Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu dacă nu fac totul perfect… Mi-e frică să nu rămân singură… Mi-e frică să nu fiu o mamă rea…
Am strâns-o în brațe și am plâns împreună. I-am spus că dragostea adevărată nu cere sacrificii care dor atât de tare.

Dar oare m-a auzit? Sau vocea societății e mai puternică decât vocea unei mame?

Au trecut luni de zile. Irina s-a întors acasă cu bebelușul și a reluat rutina: gătit, curățenie, grijă pentru Radu. Eu veneam des să o ajut, dar simțeam că mă respinge uneori — ca și cum prezența mea îi amintea că ar putea trăi altfel.

Într-o zi, când am găsit-o plângând în baie, am întrebat-o:
— Irina, tu ești fericită?
Ea s-a uitat la mine lung și a spus:
— Nu știu…

M-am întors acasă frântă. M-am uitat la poza noastră din copilărie — eu tânără, ea micuță în brațele mele — și m-am întrebat unde s-a rupt firul.

Poate că povestea noastră e povestea multor femei din România — crescute să creadă că iubirea înseamnă să te pui mereu pe ultimul loc.

Dar oare chiar asta e iubirea? Sau doar frica de a fi singure?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: cât din ceea ce facem pentru ceilalți vine din dragoste adevărată și cât din teamă sau obișnuință?

Voi ce credeți? Unde se termină dragostea și începe sacrificiul orb?