Un telefon de la soacră la miezul nopții mi-a dat viața peste cap – cum o singură noapte a schimbat totul

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să tac! — vocea soacrei mele, Ileana, răsuna isteric prin telefon, deși era trecut de miezul nopții. M-am ridicat brusc din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Soțul meu, Radu, dormea dus lângă mine, iar fetița noastră, Ana, abia adormise după o zi plină de colici. Am răspuns cu voce joasă, să nu trezesc copilul: — Ce s-a întâmplat, mamă Ileana? — Să vii ACUM! Nu mă interesează că e târziu, nu mai suport! Trebuie să vorbim! — a urlat ea, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu era prima dată când soacra mea făcea o scenă, dar niciodată nu fusese atât de grav. De ani de zile, relația noastră era un câmp minat: fiecare vizită la ea acasă se termina cu reproșuri, priviri tăioase și discuții în șoaptă cu Radu, care mereu încerca să mă liniștească. Dar în acea noapte, ceva s-a rupt.

— Radu, trezește-te! E mama ta la telefon, vrea să mergem la ea ACUM! — am spus, tremurând. El s-a ridicat buimac, dar când a auzit tonul vocii mele, a știut că nu e de glumă. Am luat repede câteva lucruri pentru Ana, am înfășurat-o într-o păturică și am plecat în grabă, fără să știm ce ne așteaptă.

Pe drum, Radu încerca să mă liniștească: — O să fie bine, Simona. Probabil iar s-a certat cu tata sau cu sora mea. Dar eu simțeam că e mai mult de atât.

Când am ajuns, Ileana ne aștepta în prag, cu ochii injectați și părul vâlvoi. — În sfârșit! — a țipat ea. — Voi nu înțelegeți cât sufăr din cauza voastră! De când ați făcut copilul, nu mai exist pentru voi!

Am încercat să-i explic că suntem obosiți, că Ana e mică și are nevoie de liniște, dar nu m-a ascultat. — Nu mă interesează! Eu am crescut doi copii fără ajutor, iar voi nu sunteți în stare să veniți la mine nici măcar o dată pe săptămână!

Radu a încercat să intervină: — Mamă, te rog, nu mai țipa, o trezești pe Ana! Dar Ileana era de neoprit. — Nu-mi pasă! Poate ar trebui să vă ia Protecția Copilului copilul, dacă nu sunteți în stare să-l creșteți!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Cum putea să spună așa ceva? Am început să plâng, iar Ana s-a trezit și a început să țipe. Radu a încercat să mă ia în brațe, dar Ileana a început să ne filmeze cu telefonul, urlând: — Uitați-vă cum vă comportați! O să arăt la toată lumea!

Atunci a apărut și socrul meu, Mircea, care a încercat să o calmeze, dar ea l-a împins și a început să-l lovească cu pumnii în piept. — Toată viața am tras pentru voi și așa mă răsplătiți!

Vecinii au ieșit la ușă, iar cineva a sunat la poliție. În câteva minute, doi polițiști au apărut pe scară. — Ce se întâmplă aici? — a întrebat unul dintre ei, privind la Ana care plângea în brațele mele.

Ileana a început să țipe că suntem niște părinți iresponsabili, că nu avem grijă de copil, că o neglijăm pe ea, că suntem niște nerecunoscători. Polițiștii ne-au luat pe toți la secție, să dăm declarații.

La secție, cu Ana adormită în brațe, am simțit că am ajuns la capătul puterilor. Radu era palid, socrul meu plângea în tăcere, iar Ileana continua să ne acuze. Un polițist m-a întrebat dacă vreau să depun plângere pentru amenințări și hărțuire. Am privit-o pe Ileana, care părea că nu mă mai recunoaște. Era ca și cum toți anii de frustrări, de reproșuri, de așteptări neîmplinite explodaseră în acea noapte.

— Nu vreau să depun plângere, vreau doar să ne lase în pace, să ne lase să ne creștem copilul liniștiți — am spus, cu voce stinsă.

Când am ieșit din secție, era deja dimineață. Radu m-a strâns de mână și mi-a șoptit: — Îmi pare rău, Simona. Nu știu ce să mai fac.

Am ajuns acasă și am adormit toți trei, epuizați. Dar liniștea nu a durat mult. A doua zi, Ileana a început să trimită mesaje tuturor rudelor, povestind o versiune denaturată a celor întâmplate. Am primit telefoane de la verișori, de la mătuși, toți întrebându-mă cum am putut să-mi „bat joc” de soacră.

Radu a încercat să le explice, dar nimeni nu voia să asculte. Familia lui s-a împărțit în două tabere: unii ne susțineau, alții ne acuzau. Eu am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit, dacă nu trebuia să fiu mai tolerantă, să încerc să o înțeleg pe Ileana. Dar apoi îmi aminteam privirea ei, cuvintele ei tăioase, amenințările.

Au trecut săptămâni în care nu am mai vorbit cu ea. Radu era tot mai abătut, iar eu mă simțeam vinovată că îl țin între două lumi. Ana creștea, iar eu încercam să fiu o mamă bună, dar mereu aveam senzația că cineva mă judecă, că nu sunt suficient de bună.

Într-o seară, Radu a venit acasă cu ochii roșii. — Am fost la mama. Nu vrea să audă de împăcare. Spune că i-am distrus viața.

Am izbucnit în plâns. — Dar noi? Cine are grijă de noi? Cine ne vede pe noi?

Mă uit la Ana, care doarme liniștită, și mă întreb: Oare pot să iert o familie care îmi calcă în picioare toate limitele? Oare e mai important să păstrăm aparențele sau să ne protejăm liniștea? Voi ce ați face în locul meu?