Umbrele unei alegeri: Povestea mea despre o căsătorie forțată de împrejurări

— Radu, nu ai de ales! Trebuie să faci ce e corect! vocea tatălui meu răsuna încă în mintea mea, chiar și acum, la trei ani după acea seară în care am aflat că Irina era însărcinată. Stăteam pe marginea patului, cu capul în mâini, încercând să-mi adun gândurile. Afară ploua cu găleata, iar fiecare tunet părea să-mi lovească sufletul.

Nu eram pregătit să fiu tată. Nici Irina nu era pregătită să fie mamă. Eram doi copii speriați, abia ieșiți din adolescență, care au făcut o greșeală într-o noapte de vară. Dar în loc să avem timp să ne gândim la ce vrem cu adevărat, am fost împinși de la spate de părinți, rude, vecini — toți cu păreri, toți cu sfaturi, niciunul cu răbdare sau înțelegere.

— Nu poți să-ți bați joc de fata asta! Ce o să zică lumea? a țipat mama Irinei, cu ochii în lacrimi. — Trebuie să vă căsătoriți! Nu există altă soluție!

Am semnat actele la starea civilă cu mâinile tremurânde. Irina plângea încet, iar eu mă uitam la ea fără să știu ce să-i spun. Nu era fericire acolo, doar teamă și resemnare. Nunta a fost grăbită, fără muzică sau dansuri, doar câteva rude care șușoteau pe la colțuri.

Primele luni au fost un coșmar. Irina era mereu obosită și nervoasă, iar eu mă simțeam captiv într-o viață pe care nu mi-o dorisem. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine merge la cumpărături, cine schimbă scutecele. Într-o noapte, după ce fetița noastră, Maria, a plâns ore întregi fără oprire, Irina s-a prăbușit pe podea și a început să plângă în hohote.

— Nu pot! Nu mai pot! Nu știu dacă te iubesc! Nu știu dacă vreau asta!

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe. Nici eu nu știam dacă o iubesc. Poate că nu am iubit-o niciodată cu adevărat. Poate că totul fusese doar o iluzie adolescentină, spulberată de realitatea crudă a responsabilităților.

Părinții noștri veneau des pe la noi, fiecare cu sfaturi contradictorii:

— Trebuie să fii mai răbdător cu Irina! spunea mama mea.
— Radu nu te ajută destul! îi reproșa mama ei Irinei.

Simțeam cum mă sufoc între două lumi: una în care trebuia să fiu bărbatul responsabil pe care îl voiau ai mei și alta în care eram doar un tânăr speriat care voia să fugă de tot.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre bani — salariul meu de la fabrica de mobilă abia ne ajungea pentru chirie și lapte praf — am ieșit val-vârtej din casă și m-am dus la barul din colț. Acolo l-am întâlnit pe Doru, un vechi coleg de liceu.

— Ce faci, bătrâne? Pari terminat!

Am oftat adânc și i-am povestit totul. Doru m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ce cred eu? Dacă nu vă găsiți liniștea împreună, poate ar trebui să vă gândiți la voi doi înainte de a vă sacrifica viața doar pentru că „așa trebuie”. Maria are nevoie de părinți fericiți, nu de doi oameni nefericiți care se urăsc.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să mă uit altfel la Irina. Am văzut cât de mult se chinuie și ea, cât de singură se simte. Într-o seară am stat față în față la masa din bucătărie și am vorbit sincer pentru prima dată după mult timp.

— Irina, crezi că putem fi fericiți împreună? Sau doar ne mințim?

Ea a oftat și mi-a răspuns cu voce stinsă:

— Nu știu… Poate dacă am fi avut timp să ne cunoaștem mai bine… Poate dacă nu ne-ar fi grăbit toată lumea…

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. A fost greu — părinții au râs de noi când au aflat:

— Ce prostii sunt astea? Pe vremea noastră nu exista psiholog! Voi trebuie doar să vă maturizați!

Dar pentru noi a fost un pas important. Am început să ne redescoperim încet-încet. Să ne spunem ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne-ar face fericiți. Au fost luni grele, pline de lacrimi și reproșuri, dar și mici victorii: o cină liniștită împreună, un zâmbet sincer al Irinei când Maria a făcut primii pași.

Nu știu dacă vom rămâne împreună toată viața. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora. Vreau ca Maria să crească într-o familie unde dragostea e reală, nu impusă.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim viețile pe care le-au ales alții pentru noi? Câți avem curajul să ne ascultăm inima și să luptăm pentru fericirea noastră adevărată?