Umbra unei promisiuni: Povestea unei năpaste de familie

— Nu cred că ai înțeles, Irina, aici nu ești doar oaspetă, ești ca fiica mea, spuse doamna Viorica, soacra mea, cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau o urmă de calcul rece. Era seara parapetului, toți prietenii și rudele erau adunați în sufrageria ei spațioasă, iar eu mă simțeam ca o musafiră în propria viață. M-am uitat la Vlad, soțul meu, căutând sprijin, dar el evita privirea mea, prefăcându-se preocupat de paharele de pe masă.

Când ne-am căsătorit, credeam că totul va fi simplu. Părinții mei locuiau într-un apartament mic, iar ai lui Vlad aveau trei camere într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Viorica a insistat să ne mutăm la ea: „E și casa voastră, dragii mei. Nu are rost să plătiți chirie aiurea.” Am acceptat, deși simțeam un nod în stomac. Mama mi-a spus: „Ai grijă, Irina. Oricât de bună ar părea, fiecare are interesele lui.” Am râs atunci, dar acum îi simțeam vorbele ca pe niște ghimpi.

Primele săptămâni au fost liniștite. Viorica gătea pentru noi, ne lăsa spațiu, ba chiar îmi aducea cafeaua la pat uneori. Dar încet-încet, a început să-și arate adevărata față. „Nu pune farfuriile acolo, Irina, aici avem alt sistem.” „Nu cred că e bine să speli hainele la ora asta, consumi prea mult curent.” „Vlad nu mănâncă niciodată așa ceva, nu știu cine te-a învățat să gătești.”

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la o bere cu prietenii lui din liceu, am rămas singură cu Viorica. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a spus pe un ton blând:
— Să știi că nu oricine ar primi nora în casă. Eu am făcut-o pentru Vlad. Și pentru tine, desigur. Dar să nu uiți niciodată cine e stăpâna aici.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să-i spun că vreau doar să ajut și să nu deranjez pe nimeni, dar ea a zâmbit rece și a schimbat subiectul.

Adevărata lovitură a venit când am început să vorbim despre viitor. Vlad și cu mine ne doream un copil. Când i-am spus Vioricăi, a izbucnit:
— Copil? Și unde o să-l creșteți? În camera voastră? Nu vă gândiți că poate nu e loc pentru încă unul aici?

Atunci am realizat că nu eram acasă. Eram tolerată, acceptată temporar, dar niciodată parte din familie cu adevărat.

Am început să caut apartamente de închiriat pe ascuns. Vlad nu voia să audă: „E mai bine aici, economisim bani pentru ceva al nostru.” Dar eu nu mai puteam respira în atmosfera aceea apăsătoare.

A venit ziua parapetului. Am invitat câțiva prieteni de-ai mei și ai lui Vlad. Viorica a făcut totul ca să pară gazda perfectă: a gătit sarmale, a decorat masa cu fețe de masă brodate și a povestit tuturor cât de mult ne iubește.

La un moment dat, una dintre prietenele mele, Alina, a întrebat:
— Și cum e să locuiți aici? Aveți planuri să vă luați ceva al vostru?

Viorica a intervenit imediat:
— Nu e nevoie! Apartamentul acesta va rămâne al lui Vlad oricum! Irina știe asta. Eu doar îl țin pentru ei până se hotărăsc ce vor face.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Știam că apartamentul era trecut doar pe numele Vioricăi și că nu avea nicio intenție să-l lase vreodată pe numele nostru. Era doar o poveste spusă tuturor ca să pară generoasă.

După ce invitații au plecat, am izbucnit:
— De ce minți pe toată lumea? De ce spui că apartamentul e al nostru când știi bine că nu e?

Viorica s-a ridicat brusc:
— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa în casa mea?

Vlad încerca să mă calmeze:
— Irina, hai să nu facem scandal…

Dar nu mai puteam. Am strâns câteva haine într-o geantă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am dormit la Alina două nopți până când Vlad m-a sunat:
— Mama vrea să-ți ceri scuze dacă vrei să te întorci.

Atunci am știut că nu mai există cale de întoarcere. Am găsit o garsonieră mică la marginea orașului și am început de la zero. Vlad a venit după două luni, când și-a dat seama că mama lui nu va schimba niciodată nimic pentru noi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea impulsivă. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să trăiești într-o casă unde dragostea e doar o mască pentru control.

Oare câte femei trăiesc încă sub același acoperiș cu o soacră care le promite totul și le oferă doar umbra unei familii adevărate? Ce preț suntem dispuse să plătim pentru liniștea noastră?